Colectiv Ce (ni) s-a întâmplat în noaptea de 30 octombrie

9 Ian 2016
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 756
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

4 ani de la intrarea în vigoare a noilor coduri penale - Bucureşti
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Scris și documentat de Ana Maria Ciobanu, Andreea Giuclea, Cristian Lupșa, Oana Sandu și Irina Tacu

Publicat în DoR #22. Partea III din IV

La 22:32, The Evil That Men Do s-a încheiat cu două bătăi de tobe și cu Găluț răcnind „Oh, yeah!”. Scena era luminată roșiatic și publicul a început să aplaude și să șuiere. În acel moment, din tuburile prinse pe schelele care încadrau scena a început să se reverse a doua jerbă de artificii.

Conferinta raspunderea executorului judecatoresc

Ca și prima dată, au scăpărat încet, apoi tot mai tare, o rafală de scântei țâșnind pe deasupra publicului. Erau ca un șarpe de foc de doi, poate chiar trei metri, care spinteca aerul și lansa scântei răzlețe care țâșneau și mai departe, spre stâlpii din fața scenei.

Pascu și Găluț au spus în glumă „La mulți ani!”. Țelea și Alexandru s-au dus spre marginile scenei să-și schimbe chitarele. Găluț a rămas singur în mijloc. Cei din primele rânduri simțeau că îi ating scântei calde. Parcă șarja era nu doar mai intensă decât prima, ci și mai îndelungată.

„Vă mulțumim că ați venit”, a spus Găluț.

Apoi, jerba s-a oprit.

De unde stătea, Grigoriu a văzut că niște scântei se agățaseră de buretele fonoabsorbant de pe stâlpul din stânga, undeva în margine, poate la vreo trei metri de sol. Buretele a cedat și Grigoriu a văzut scânteile transformându-se într-o flacără ca de brichetă Zippo. Îi părea un foc pe care l-ai fi putut stinge cu mâna liberă, chiar dacă te ardeai un pic. L-a văzut și Țelea de pe scenă și și-a scuturat sticla de bere către burete. Unii din public au făcut la fel.

„Asta nu era în program”, a spus Găluț. Părea că glumea, ca și cum se aștepta ca flacăra să se oprească de la sine. „Are cineva un extinctor?”.

O secundă, două poate și flacăra a început să se întindă. În zece secunde, avea să ajungă la buretele care acoperea tavanul.

O secundă.

Gabriel Popescu, tatăl de 36 de ani care a doua zi avea planuri cu fiica în parc, tocmai își primise berea fără alcool de la bar, când a observat că s-a făcut liniște în club. Fusese atât de zgomotos până atunci încât barmanița a trebuit să-i citească pe buze ce vrea. După ce și-a luat berea, s-a întors și a văzut muchia stâlpului arzând cu flacără ca de aragaz.

Două secunde.

Popescu a auzit-o pe barmaniță întrebând un coleg: „Auzi, unde avem extinctorul?”. Publicul nu părea să se panicheze, dar el știa de la meciurile Stelei că e dezastru când o face, de obicei după intervențiile jandarmilor, când lumea se calcă în picioare. Nu voia să treacă prin așa ceva. Cu berea în mână, s-a îndreptat spre ușa din container, singura cale de ieșire. Pentru că a fost mereu tipul care sună la Urgențe când vede ceva în neregulă, și-a scos telefonul și a format: 1–1–2.

Trei secunde.

Ce naiba se întâmplă?, s-a întrebat Zamfir, văzând flacăra. Fugise de-a lungul scenei în timpul ultimei piese și apoi revenise la locul lui, să-i acordeze basul lui Pascu. Lumina crescândă era nefirească. Nu-l băgase în seamă pe Găluț când spusese că asta nu aveau în program, dar când l-a auzit cerând un extinctor, s-a ridicat și a văzut cum flacăra înghițea stâlpul, a lăsat chitara și a pus mâna pe ghiozdan.

Patru secunde.

Flacăra se cățăra neobosită pe buretele stâlpului. Din spatele clubului nu se vedea prea clar ce se întâmpla. Politehnistul care-și invitase zeci de prieteni la concert nu mai vedea trupa pe scenă. Credea că e o pauză, că urma vreun invitat special, dar apoi a văzut și el flacăra. A văzut și lichide aruncate spre ea, dar degeaba. Le-a spus prietenilor: „Hai să plecăm, că nu cred că e OK” și au luat-o din loc, pe lângă bar.

Cinci secunde.

Flacăra se rostogolea și-n josul stâlpului. Grigoriu vedea că oamenii se puseseră în mișcare, s-a gândit că nu-i place buluceala și a pornit și el spre ieșire. Simțea că parcă îl trăgea Dumnezeu de mână. „Nu intrați în panică”, auzea în jur. Ieșeau și alții, dar cu grijă, mai degrabă atenți să elibereze zona, să nu se lovească nimeni, eventual să facă un culoar pentru cine avea să aducă extinctorul. S-a gândit să-și ia geaca de la garderobă, dar apoi oamenii au început să se împingă, așa că a continuat să meargă zicându-și că intră mai târziu după ea.

Șase secunde.

Mircea a reacționat instinctiv. N-a avut timp nici să se uite la cei cu care el și Emma erau la masă. S-a întâmplat totul extrem de repede. A văzut că urcă flacăra, i-a zis Emmei „Hai!”, a luat-o de mână și au plecat. Se gândea doar la ea, voia să știe că ea e în regulă și că ies împreună de acolo. Au pornit spre ieșire. Pentru o fracțiune de secundă, Emma a crezut că-și vor lua gecile. Își spunea că probabil o să se stingă, dar e bine totuși ca lumea să iasă. Au ajuns în container și au dispărut în îmbulzeală.

Șapte secunde.

Flacăra se-ntindea, valuri galben-portocalii înghițiseră aproape tot buretele care urca spre tavan. Mirosea înțepător, a plastic ars. Cosmin Lupu, solistul cu tatuajul cu zeitatea, pornise și el spre ieșire. Nu s-a gândit la nimic; corpul a făcut totul dintr-un instinct de supraviețuire. Oamenii veneau deja buluc spre container, cu ochii ațintiți către ușa de termopan care-i despărțea de exterior. Cineva striga: „Bă, nu vă împingeți!”. Mulțimea era ca un lichid vâscos care se unduia necontrolat, agitându-se la buza unei pâlnii. Ușa de la ieșirea din container era dublă, dar doar stânga era deschisă.

Opt secunde.

Lângă stâlpul care ardea a ajuns un bărbat cu un extinctor în mână. Oamenii îi făcuseră culoar ca să treacă. Zamfir aștepta și-l privea încercând să scoată acul de siguranță al extinctorului și să potolească focul. Omul nu era atât de mic încât să nu aibă forță pentru asta, dar extinctorul roșu, de mărimea unuia de mașină, părea să îi țină piept. Văzând asta, Zamfir s-a pus în mișcare. Și-a spus că dacă reușește să-l stingă, bine, o să intre înapoi, o să-și pună ghiozdanul la loc, o să treacă iar la acordat și o să facă caterincă: „Haha, ce-ați făcut, boss?”.

Nouă secunde.

Flăcările au cuprins aproape în întregime stâlpul. În container se îmbulzeau acum zeci de oameni; alte zeci ieșiseră deja afară. Unii se împiedicau în mulțime, cădeau, erau ridicați. Nu se gândeau că s-ar putea întâmpla ceva grav, dar era bine să iasă. Flacăra aia urma s-o stingă cineva, poate chiar aveau să intre din nou în club, să bea cu prietenii, iar băieții aveau să-și reia locul pe scenă. Cei care-i știau aveau să glumească pe seama lor. „Uite, băi Pascule, nici un concert n-ați fost în stare să țineți”. Strigau tot mai mult. Strigau să nu se împingă și strigau să rămână calmi. Prieteni se țineau strâns de mână. Tensiunea creștea și unii începuseră să se panicheze. Singura ușă deschisă scuipa încet oameni afară – câte unul, doi –, unii care se mai și împiedicau de pragul ei și cădeau în afară.

Mircea o înconjura pe Emma din spate cu brațele, ca s-o protejeze. I-a strigat să stea, că erau oameni pe jos. Dar se simțeau amândoi fără oase în corp, erau foarte moi, nu-și mai simțeau mișcările, erau purtați de mulțime. Era tot mai cald.

Grigoriu era aproape în ușă. Și-a întors privirea peste corpurile care împingeau și a văzut flacăra aruncându-se spre tavan. „S-a dus concertul băieților”, și-a spus cu părere de rău.

Zece secunde.

Flacăra a agățat și buretele de pe tavan. Fusese spălat în vară cu nu mai știa nimeni ce substanțe și focul care se urcase pe stâlp s-a rostogolit de-a lungul lui cu lăcomie. A înaintat spre ieșire și înainte către scenă, cu o viteză de parcă turnase cineva benzină sau praf de pușcă. Erau flăcări vii, galbene. Parcă era un neon. Ardea doar buretele de sub grinzile de lemn, cu vâlvătăile ieșind dintre scânduri de parcă încercau să evadeze.

Monica nici nu apucase să lase berea din mână, când a făcut primii pași spre ieșire. Știa că ea trebuie să iasă, că Țelea se descurcă; îl vedea pe scenă, alături de Găluț. S-a urnit împreună cu cei cu care urmărise concertul, dar la un metru înainte de container s-a blocat. Mulțimea era tot mai compactă, iar Monica respira greu din cauza înghesuielii.

Delia s-a asigurat că băieții ei, soțul și fiul în tricoul cu „BOO!”, sunt în spate. Soțul îl luase pe cel mic de mână și se înțelesese din ochi cu ea să plece. Erau cu doi-trei pași în spatele Deliei, când ea s-a întors din nou și nu i-a mai văzut. Mulțimea a luat-o pe sus și s-a simțit trasă violent înainte și lipită de peretele interior al containerului, chiar lângă ușa închisă.

Câțiva metri mai în spate, aerul se încingea tot mai repede, iar focul se împrăștia haotic peste buretele de pe tavan. Trecuseră vreo 30 de secunde de când scânteile aprinseseră stâlpul, dar tavanul ardea atât de puternic încât începuse să plouă din el cu bucăți fierbinți, proiectile de burete aprins care se lipeau de oamenii îmbulziți spre ieșire. În mijlocul clubului nu mai era aproape nimeni și pâlnia de oameni se tot alimenta. Unii se retrăseseră în baie.

Cineva încerca să treacă prin mulțime cu un trepied. Altcineva și-a tras gluga peste cap. Doi-trei cărau camere. Unii filmau cu telefonul. Înaintau strânși pe lângă perete ca să nu-i picure cu burete aprins. Încercau să-și ferească capetele. Rămăseseră cu paharele și sticlele în mână. Se împingeau. Era tot mai cald. Țipau.

„Ieși, ieși, ieși!”

„Mor, mă, mor!”

„Hai, hai, hai!”

„Nu vă panicați!”

„Ușor, bă!”

„Nu împingeți!”

Ajungeau în container, unde abia vedeau. Cădeau. Se împiedicau de alții deja căzuți. Se urcau unii peste ceilalți. Urlau. Unii se aruncau în garderobă ca să se adăpostească. Alții ajunseseră să se târască. Era tot mai cald. Delia rămăsese aproape strivită de peretele containerului, cu ușa în stânga ei, când a simțit că o împinge cineva spre ieșire. Ușa dublă pe care se ieșea era tot mai aproape, dar partea ei dreaptă era încă blocată. Deodată însă, chiar în fața Deliei, s-a deblocat și a doua ușă, trântindu-se de exteriorul containerului cu un zgomot teribil. Delia a fost propulsată în afară de mulțimea care se împingea. Spera ca băieții să nu fie departe. A făcut doi-trei pași și a simțit că o învăluie ceva. A simțit cum i se topește dresul de pe picioare. A tras aer în piept și a simțit că o arde până în stomac. A simțit că i-a luat foc părul. Și-a dus instinctiv mâna la cap să îl stingă și a simțit că s-a ars. Deodată, un vuiet. Apoi, beznă.

Citiți și celelalte părți ale articolului în revista DoR.

Colectiv Ce (ni) s-a întâmplat în noaptea de 30 octombrie was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Universul Juridic

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter