Congresul Avocaților 2016. Mircea Duţu – Avocaţii şi Academia Română

25 Mar 2016
2 voturi, medie: 3,50 din 52 voturi, medie: 3,50 din 52 voturi, medie: 3,50 din 52 voturi, medie: 3,50 din 52 voturi, medie: 3,50 din 5 (2 votes, average: 3,50 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 543
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

4 ani de la intrarea în vigoare a noilor coduri penale - Bucureşti
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Aniversarea a 150 de ani de la formarea, prin înalt decret al Locotenenței Domnești, la 1 aprilie 1866 a Societății Literare Române, devenită în 1867 Societatea Academică Română  și transformată prin legea din 24 martie 1879 în „institut național” cu denumirea de Academia Română, constituind de atunci instituția academică națională, reprezintă și pentru Baroul român un prilej de evocare a contribuției membrilor săi la promovarea misiunii, obiectivelor și activităților supremului for academic al țării. Desigur, percepută și afirmată inițial ca o „meserie”, și mai apoi ca o profesie, e adevărat, dintre cele mai vechi și mai nobile, iar membrii săi preocupați de tehnica interpretării și aplicării legii și exercitând arta verbului la bară, avocatura și avocații au prezentat conexiuni importante cu reflecția și manifestările spiritului, dar nu până într-atât să reclame abstractizări și dezvoltări creatoare  care să presupună per se instituționalizări academice. De altfel, pătrunderea Dreptului ca știință și formă de cultură între preocupările supremului for academic și prezența juriștilor printre „nemuritori”, în semn de consacrare profesională au avut loc relativ târziu, respectiv prin modificarea Statutului Academiei din martie 1935 și primirea ca membru titular, în mai, același an, a diplomatului și avocatului Nicolae Titulescu (1882-1941). Totodată, subreprezentarea academică a științelor juridice și a reprezentanților lor a fost și constituie o realitate regretabilă, imputată de multe ori propriei culpe, în ciuda faptului că absolvenții facultăților de drept, sau și ai acestora reprezintă aproape 20 la sută din totalul de peste 850 al membrilor dintotdeauna ai Academiei Române. Nu se cuvine să căutăm și să găsim aici cauzele și să identificăm căile de eradicare a fenomenului, dar el constituie o problemă stânjenitoare deopotrivă pentru tagma juriștilor și lumea academică românească.

Revenind și limitându-ne, așadar, la prezența avocaților în Academia Română să începem prin a aduce omagiul nostru, aici în forul avocaților și acum la ceas academic aniversar, fondatorilor de acum un veac și jumătate. Dintre cei 21 membrii fondatori  numiți prin decrete în răstimpul 1866-67, majoritatea (de 11) o constituie juriști ca formație, chiar dacă se afirmaseră creator în alte domenii ale spiritului; printre ei s-au aflat și avocații pledanți Iosif Hodoș (1829-1880), absolvent al facultăților de drept din Viena și Padova, Alexandru Hașdeu (1811-1872), militant pentru respectarea drepturilor românilor basarabeni, Dimitrovici Ambrosiu (1838-1866), licențiat și doctor în drept al facultății de profil din Lvov, Alexandru Hurmuzaki (1823-1866), cu studii juridice la Lemberg și Viena, Vicențiu Babeș (1821-1907), Andrei Mocioni (1812-1880), acesta din urmă singurul dintre fondatori care, în prezentările de rigoare, i se reține exclusiv calitatea de jurist.

Dintre personalitățile marcante ale Academiei Române din a doua jumătate a veacului al 19-lea care au avut și calitatea de avocat și au practicat și avocatura se cuvine să evocăm cel puțin pe Mihail Kogălniceanu, A.D.Xenopol, Titu Maiorescu sau Barbu Ștefănescu-Delavrancea. În fuga condeiului și sub presiunea timpului să invocăm câteva aspecte ale existenței lor ca slujitori ai barei românești. Astfel, cunoscut îndeobște ca istoric și om politic, Kogălniceanu e considerat „primul mare avocat român”, promotorul practicării avocaturii organizate, cu birouri la București și Iași, dar și în alte orașe ale țării, care a pledat în mai toate procesele mari ale timpului. Fondatorul științei istorice românești, A.D. Xenopol, absolvent și doctor în drept al Universității din Berlin, și căruia inițial Baroul din Iași i-a refuzat înscrierea ca membru, fiind obligat la aceasta pe cale judecătorească, în urma echivalării studiilor juridice în țară, a paracticat și el, în primii ani de carieră profesională, avocatura.

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro

Avocatul-filosof Titu Maiorescu a rămas în istoria barei românești nu numai prin procesele în care a fost implicat, ci mai ales prin răsunetul celor în care a pledat și prin faptul că a făcut din avocatură principala sursă a subzistenței sale materiala, model pe care i l-a recomandat și lui Mihai Eminescu. „Caracterul lui de avocat era din caracterul lui de om de știință, de om de voință și de filosof… La Maiorescu avocatura era o artă științifică care se folosea de datele științei psihologice pentru a  lucra asupra spiritului judecătorului; se servea de logică pentru a dovedi eroarea și adevărul; se servea de sociologie pentru ca să arate consecințele soluțiunei judecătorului; se servea de filozofie pentru ca să arate înțelesul înalt al legii în sistemul filosofic al naturii”, conchidea „decanul decanilor” Dem I. Dobrescu în necrologul consacrat maestrului și publicat în „Curierul judiciar” din 21 martie 1920.

În fine, elocința și mânuirea legii la bară ca artă vecină și care se confundă cu literatura l-au făcut binecunoscut generațiilor pe maestrul Delavrancea, „avocat mare în înțelesul curent al termenului” (M. Mora) așa că adăugirile devin de prisos. În același context temporal se cuvine evocată și contribuția majoră a primului decan al Baroului de Dolj-Jiu (1865-1872), Gheorghe Chițu, la elaborarea și promovarea proiectului Legii pentru Academia Română din 1879, prin care s-a acordat personalitate morală instituției academice naționale. Astfel, în graba evenimentelor și în condițiile în care la puțin timp după abdicarea forțată a lui Alexandru I. Cuza, în februarie 1866, Adunarea Deputaților a fost dizolvată, Societatea Literară Română a fost formată la 1 aprilie 1866, prin jurnal (hotărâre) a Consiliului de Miniștri, confirmat prin înalt decret al Locotenenței Domnești, care îndeplinea, interimar, funcțiile de șef al Statului. Numai că, în situația inexistenței unui text de lege expres, după model francez, jurisprudența a statuat că acordarea  personalității morale, exprimând o considerație publică majoră, se poate realiza numai prin lege. Ori dobândirea acestei calității, de subiect de drepturi și obligații era esențială pentru Societatea Academică Română, deopotrivă pentru prestigiul său social și capacitatea juridică de a primi donații și legate, indispensabile pentru funcționarea și desfășurarea activității sale, subvenția publică fiind insuficientă pentru acestea. Spre acoperirea acestei deficiențe majore de „statul juridic civil”, ministrul liberal al cultelor și instrucțiunii publice, avocatul Gh. Chițu a inițiat și prezentat Camerei Deputaților în calitate de raportor și susținut în ședința din 27 februarie 1879 proiectul de act normativ care avea să guverneze activitatea supremului for academic până în iunie 1948. „Sunt sigur – își încheia raportul de prezentare  a proiectului de lege în fața deputaților ministrul liberal – că fiecare dintre Dumneavoastră, fără distincțiune de partidă sau de nuanță politică, a văzut deja în proiect licurind o pură idee patriotică și națională, o idee de progres și de cultură pe câmpul vast al limbei, al științei și al literaturii române”.

Pentru prima jumătate a secolului al XX-lea bara românească a fost onorată de prezența altor doi academicieni: Nicolae Titulescu și, respectiv, Vintilă Dongoroz (1893-1976). În privința perioadei 1947-1989 am fi, poate, nedrepți, dacă nu am menționa cu precauțiunile și delimitările necesare numele lui Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), ales membru al Academiei RPR în 1955, fost avocat pledant în perioada interbelică.

În fine, din efemera, dar semnificativa Academiei de Științe Morale și Politice care a funcționat în răstimpul 1939-1944, au făcut parte avocați de prestigiu precum: Istrate N. Micescu, I. Gr. Periețeanu sau Emil Ottulescu.

În privința situației de astăzi, no comment !

Și credem că nu putem încheia mai bine decât cu cuvintele rostite în 1934 de acad. Andrei Rădulescu, în comunicarea sa Academia și Dreptul: „Juriștii să se îndrepte cu toată încrederea spre Academia Română. Chiar acei care au avut mici insuccese ori nemulțumiri să nu uite că  este întrupătoarea cea mai înaltă a culturii noastre și care – independent de persoane – păstrează nestinsă flacăra idealului înălțării noastre în toate domeniile”.

 

Prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea Duțu

Directorul Institutului de Cercetări Juridice

„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Avocat


*Alocuțiune rostită la deschiderea Congresului Avocaților, vineri 25 martie 2016.
Congresul Avocaților 2016. Mircea Duțu – Avocații și Academia Română was last modified: martie 25th, 2016 by Universul Juridic

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter