Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 18/2016 (M. Of. nr. 767/30.09.2016): Dispozițiile art. 278 alin. (1), art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii, dispoziţiile art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

În M. Of. nr. 767 din 30 septembrie 2016, a fost publicată Decizia nr. 18/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a dezbate cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

„- în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil, republicat (Codul civil) pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii sau acestea sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă?;

– în măsura în care se apreciază că dispozițiile art. 1.324 – 1.326 din Codul civil sunt compatibile cu specificitatea raporturilor de muncă, interpretarea acestora coroborată cu dispozițiile art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii este în sensul că decizia de concediere poate fi revocată până la momentul comunicării acesteia către salariat și intrării în circuitul civil sau poate fi revocată și ulterior acestui moment și până când? Totodată trebuie adoptată interpretarea în sensul că actul de ineficacitate (de revocare) este el însuși supus exigențelor de fond și de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (deciziei de concediere)?”.

Art. 278 alin. (1) din Codul muncii

„(1) Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.

Art. 55 din Codul muncii

„Contractul individual de muncă poate înceta astfel:

(…)

c) ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege”.

Art. 77 din Codul muncii

„Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”.

Art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil

Art. 1.324 („Noțiune”)

„Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său”.

Art. 1325 („Regimul juridic”)

„Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”.

Art. 1326 („Actele unilaterale supuse comunicării”)

„(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.

(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile”.

– ÎCCJ – Prin Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Fiind vorba despre sancțiunea nulității absolute, din perspectiva dispozițiilor Codului civil din 1865, cu care se întregesc cele din legislația muncii [art. 278 alin. (1) din Codul muncii, republicat], aceasta nu este condiționată de dovedirea vătămării angajatului și nu poate fi acoperită prin confirmare (acest din urmă aspect nu este reglementat în mod expres, dar se deduce din art. 1.168 din Codul civil)”.

– Curțile de apel și tribunalele

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea curților de apel au comunicat jurisprudență referitoare la problema de drept în discuție, precum și puncte de vedere/opinii ale judecătorilor, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări:

a) Într-o primă orientare, s-a apreciat că angajatorul poate să procedeze la revocarea deciziei de concediere numai până la încetarea contractului individual de muncă, adică până la momentul comunicării deciziei de concediere către salariat, moment la care decizia își produce efectele juridice.

În acord cu această orientare s-a reținut că, față de prevederile art. 75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului. Posibilitatea pe care angajatorul ar avea-o de a revoca propriile decizii de concediere nu este susținută de niciun text legal în vigoare, însă, dacă aceasta ar fi acceptată, actul de revocare ar trebui să intervină, eventual, înainte de comunicarea deciziei de concediere, pentru a putea fi socotită că fiind un act juridic valabil.

De asemenea, s-a arătat că nu poate fi reținut argumentul conform căruia, nefiind un act jurisdicțional, ci doar un act juridic unilateral, decizia de concediere poate fi revocată unilateral oricând, întrucât tocmai împrejurarea că decizia de concediere este act juridic unilateral în sensul dispozițiilor art. 1.324 din Codul civil face ca acesteia să îi fie aplicabile principiul din dreptul civil conform căruia actul juridic unilateral este irevocabil, cu excepția situațiilor prevăzute în mod expres de lege.

b) Într-o altă orientare, s-a apreciat că, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, în completarea dispozițiilor acestui cod sunt aplicabile dispozițiile art. 1.324 – 1.326 din Codul civil doar în măsura în care nu se încalcă prevederile speciale din dreptul muncii. Decizia de revocare nu face parte din categoria actelor juridice civile cu caracter unilateral, ci este un act de dreptul muncii. Decizia de concediere poate fi revocată și ulterior comunicării acesteia către salariat și intrării în circuitul juridic civil, angajatorul având posibilitatea, ca urmare a unei sesizări sau din proprie inițiativă, să constate netemeinicia sau nelegalitatea unei concedieri și, drept consecință, să revină asupra acesteia și să o revoce, prin actul său unilateral simetric celui pe care îl desființează.

Revocarea poate interveni, conform acestei orientări, și după sesizarea instanței de judecată, în cursul judecății, până la soluționarea definitivă a procesului. Momentul-limită până la care poate fi revocată decizia de concediere este acela al pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive în procesul având ca obiect contestația formulată împotriva deciziei de concediere, nu și ulterior, întrucât s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat. Revocarea deciziei angajatorului va conduce, în cazul în care există un litigiu de muncă privind soluționarea contestației împotriva măsurii de desfacere a contractului de muncă, la încetarea judecății, contestația urmând să fie respinsă ca rămasă fără obiect. Actul de revocare este supus exigențelor de comunicare a deciziei de concediere.

c) În sfârșit, s-a susținut, într-o a treia opinie, izolată, că decizia de concediere este un act de dreptul muncii care poate fi revocat oricând, măsura unilaterală luată de angajator nefiind condiționată de niciun termen; aceasta pentru că niciun text de lege nu impune un anumit termen și, în aplicarea principiului potrivit căruia “ceea ce nu este interzis este permis”, angajatorul poate revoca unilateral decizia de sancționare, chiar și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Actul de revocare produce efecte retroactiv, de la data emiterii lui, iar nu de la o dată ulterioară, angajatorul neputând condiționa efectele revocării de un termen fixat unilateral.

Prin Adresa nr. 722/C/2.329/III-5/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii, cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării; se arată că, în anul 2013, Serviciul judiciar civil a analizat jurisprudența națională din perioada 2009 – 2012 în problema de drept privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 77 și 78 din Codul muncii în referire la posibilitatea angajatorului de a-și revoca propria decizie de concediere”, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru promovarea unui recurs în interesul legii.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispozițiile art. 519 din același cod, că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, iar punctul de vedere al judecătorilor-raportori referitor la rezolvarea de principiu a chestiunilor de drept supuse analizei este în sensul că dispozițiile art. 1.324 – 1.326 din Codul civil pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă, pe de o parte, iar decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat și intrării în circuitul civil, actul de revocare fiind supus exigențelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (deciziei de concediere), pe de altă parte.