Hotărârea CEDO în Cauza Dragomir împotriva României

13 Feb 2017
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 5283

Recomandări

 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

4 ani de la intrarea în vigoare a noilor coduri penale - Bucureşti
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

32. Prevederile relevante privind răspunderea civilă din Codul civil în vigoare până la 1 octombrie 2011 sunt formulate după cum urmează:

Art. 998

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro

„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Art. 999

„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

33. Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție pentru formularea unei acțiuni în despăgubire este de trei ani de la data producerii prejudiciului. Conform art. 8, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cazurile de întrerupere a prescripției sunt următoarele:

Art. 16

„Prescripția se întrerupe:

a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare. (…)”

34. Guvernul a prezentat exemple de jurisprudență pentru a arăta că o acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile generale privind răspunderea civilă delictuală poate fi formulată după încetarea urmăririi penale și după expirarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani. Cu toate acestea, niciuna din cele șase hotărâri judecătorești prezentate nu se referă la o situație similară celei din prezentul caz, și anume la formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală după încetarea anchetei penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale și când persoana vătămată cunoștea atât întinderea prejudiciului, cât și persoana care l-a cauzat.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

35. Reclamanta s-a plâns că din cauza încetării anchetei penale, care a atras neexaminarea pretențiilor sale civile, i s-a refuzat accesul la o instanță. A invocat art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție. Totodată, reclamanta s-a plâns și de durata procedurii penale în cursul căreia s-a constituit parte civilă împotriva șoferului care îi cauzase vătămări corporale.

36. Curtea reamintește că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea stabilită de reclamantă. O plângere se caracterizează prin faptele invocate în cuprinsul ei, și nu doar prin motivele legale sau argumentele pe care se bazează [a se vedea Guerra și alții împotriva Italiei (MC), 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I]. De aceea, ținând cont de natura și de fondul capetelor de cerere formulate de reclamanta din cauză, Curtea constată că acestea trebuie examinate, în principal, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, care prevede astfel în partea sa relevantă:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale […] în termen rezonabil, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (…)”

A. Cu privire la admisibilitate

37. Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Mai precis, Guvernul a susținut că, după încetarea anchetei penale, reclamanta avea posibilitatea de a formula o acțiune în răspundere civilă delictuală, în fața instanțelor civile în temeiul prevederilor art. 998 și art. 999 C. civ. putea să formuleze o acțiune în despăgubire.

38. Reclamanta a contestat această susținere, argumentând că o asemenea acțiune era prescrisă la data la care încetase ancheta penală.

39. Curtea consideră că excepția Guvernului este strâns legată de fondul cererii și, prin urmare, trebuie unită cu fondul.

40. De asemenea, Curtea reține că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

41. Reclamanta a susținut că, întrucât formulase împreună cu plângerea penală și o cerere de despăgubire împotriva persoanei care îi cauzase vătămări corporale, se aștepta în mod legitim ca această cerere să fie examinată. Cu toate acestea, din cauza întârzierilor excesive și a perioadelor de inactivitate imputabile autorităților, a intervenit prescripția răspunderii penale. În aceste circumstanțe, acțiunea sa în despăgubire nu mai putea fi examinată de nicio instanță, de vreme ce termenul de prescripție pentru formularea acțiunii civile expirase.

Reclamanta a subliniat totodată că, chiar dacă ar fi formulat de la început în fața instanțelor civile o acțiune în despăgubire, soluționarea acesteia ar fi fost suspendată până la finalizarea procesului penal.

La șase ani de la accident, când ancheta penală a încetat fără a fi clarificate elemente de fapt importante, existau șanse minime ca o nouă acțiune în fața instanțelor civile să aibă succes. Prin urmare, dreptul său de acces la o instanță a fost încălcat.

42. Guvernul a susținut că, în situația în care ancheta penală încetează înainte de a se dispune trimiterea în judecată, instanțele penale nu puteau, conform legii, să examineze pretențiile părții civile. După încetarea anchetei penale, reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acțiune în fața instanțelor civile. Reclamanta ar fi putut, de asemenea, să formuleze o acțiune civilă înaintea începerii anchetei penale, așa cum a decis Curtea în cauze similare Asociația Victimelor S.C. Rompetrol S.A. și S.C. Geomin S. Guvernul a mai arătat că întârzierile înregistrate în timpul anchetei penale se datorau comportamentului reclamantei care nu s-a prezentat la secția de poliție când a fost citată.

43. Mai întâi, Curtea reiterează că art. 6 § 1 garantează oricui dreptul de a supune analizei instanțelor orice pretenție referitoare la drepturile și obligațiile sale civile [a se vedea Prințul Hans-Adam II al Lichtensteinului împotriva Germaniei (MC), nr. 42.527/98, pct. 43, CEDO 2001-VIII]. Dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție nu este absolut și poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit întrucât dreptul de acces la o instanță, prin însăși natura sa, implică o reglementare la nivel național. În această privință, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală în ceea ce privește respectarea cerințelor Convenției îi aparține Curții. Trebuie îndeplinită condiția ca limitările aplicate să nu restricționeze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăși esența dreptului respectiv să fie afectată (a se vedea Dinchev împotriva Bulgariei, nr. 23.057/03, pct. 42, 22 ianuarie 2009).

44. Curtea remarcă faptul că a examinat deja în mai multe ocazii cereri similare celei din prezenta cauză și că a constatat încălcarea art. 6 în acele situații în care încetarea anchetei penale și neexaminarea pretențiilor părții civile erau imputabile autorităților, fiind cauzate în special de întârzieri excesive ale procedurii care determinaseră împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile cercetate (a se vedea Anagnostopoulos împotriva Greciei, nr. 54.589/00, pct. 31 – 32, 3 aprilie 2003; Atanasova împotriva Bulgariei, nr. 72.001/01, pct. 45 – 47, 2 octombrie 2008; Rokas împotriva Greciei, nr. 55.081/09, pct. 24, 22 septembrie 2015).

45. Revenind la cauza de față, Curtea reține că la 19 iunie 2002 reclamanta s-a constituit parte civilă în cadrul procedurii penale declanșate de autoritățile naționale, ca urmare a producerii accidentului de mașină. Reclamanta s-a prevalat de posibilitatea oferită de lege pentru a proceda în acest mod și, prin urmare, avea așteptarea legitimă că pretențiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretențiile sale civile nu au fost soluționate de autorități timp de șase ani, când parchetul a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale cu privire la infracțiunea aflată în cercetare și a decis să înceteze ancheta penală.

46. Guvernul a argumentat că reclamanta a cauzat întârzieri semnificative în derularea anchetei penale. Din dosarul cauzei reiese că reclamanta nu s-a conformat notificărilor transmise de organele de cercetare pentru perioade care cumulau mai puțin de un an.

47. Curtea constată că speța nu era complexă și că toată ancheta penală a constat în consemnarea a patru declarații și dispunerea efectuării unui raport de expertiză. Curtea observă în plus că prima examinare a locului accidentului efectuată de un expert a avut loc la doi ani de la producerea accidentului. De asemenea, prima declarație scrisă a șoferului a fost consemnată abia la 10 august 2006, la mai mult de patru ani de la data producerii accidentului. Între timp, organele de cercetare penală au insistat în mod constant în a o invita pe reclamantă la secția de poliție și în a-i consemna absența. Cu privire la acest aspect, Curtea constată, de exemplu, că, deși reclamanta a menționat în scris opinia sa conform căreia nu era necesar un nou raport de expertiză în cauză (supra, pct. 23), organele de cercetare au continuat timp de două luni și jumătate să o invite la secția de poliție pentru a indica un expert parte și că în această perioadă au redactat trei procese-verbale în care au consemnat absența sa. În acest context, Curtea nu este convinsă că întârzierile considerate de organele de anchetă ca datorându-se absenței reclamantei ar putea fi analizate ca fiind cauzate exclusiv de comportamentul acesteia.

48. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că întârzierile excesive și nejustificate din cadrul anchetei penale s-au datorat comportamentului autorităților și au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretențiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.

49. Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanțelor civile. În mod similar Cauzei Anagnostopoulos, Curtea consideră că, în situația în care legislația internă pune la dispoziția părților în litigiu o cale procedurală, precum acțiunea civilă în cadrul procesului penal, statul în cauză trebuie să se asigure că acestea beneficiază de garanțiile fundamentale reglementate de articolul 6 § 1. În opinia Curții, reclamantei nu i se poate pretinde să aștepte prescrierea răspunderii penale a pretinsului autor al infracțiunii a cărei victimă a fost, la mulți ani de la constituirea de parte civilă și de la producerea faptelor cercetate, pentru a formula o nouă acțiune în fața instanțelor civile (a se vedea Anagnostopoulos, pct. 32, și Dinchev, pct. 50, ambele citate anterior).

În circumstanțele cauzei de față și în ciuda aprecierii cu caracter general a Judecătoriei Sectorului 5 București o asemenea acțiune formulată la mai mult de 6 ani de la accident ar fi avut puține șanse de succes întrucât ar fi fost formulată după expirarea termenului de prescripție de trei ani. Guvernul nu a adus dovezi în sens contrar (supra, pct. 34).

50. Această concluzie nu este în niciun fel modificată de faptul că reclamanta ar fi putut opta de la început pentru o acțiune civilă separată. Opțiunea sa pentru constituirea ca parte civilă în procesul penal nu a fost nejustificată în situația sa personală. Este larg acceptat faptul că circumstanțele producerii unui accident de mașină sunt elucidate de poliție în contextul anchetei penale. Odată ce a optat pentru această cale procedurală, reclamanta era îndreptățită să obțină o examinare a pretențiilor sale și nu era obligată să formuleze, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, o altă acțiune în reparație disponibilă în dreptul național (a se vedea Dinchev, citată supra, pct. 51). Curtea constată, în plus, că, chiar dacă ar fi fost intentată de la început o acțiune civilă, aceasta ar fi fost suspendată până la finalizarea anchetei penale (supra, pct. 30) – care în prezenta cauză a durat șase ani și care, așa cum au observat instanțele interne, nu a clarificat elemente importante de fapt. În consecință, Curtea nu consideră că reclamanta a acționat neadecvat când a ales să urmeze calea de recurs reglementată de Codul de procedură penală.

Hotărârea CEDO în Cauza Dragomir împotriva României was last modified: mai 23rd, 2017 by Redacția ProLege

Recomandări

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter