Hotărârea CEDO în Cauza Prăjină împotriva României

28 Iun 2017
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1532

Recomandări

 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

4 ani de la intrarea în vigoare a noilor coduri penale - Bucureşti
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro

35. Reclamantul susține că procedura penală desfășurată împotriva lui nu a fost echitabilă, ținând seama în special de imposibilitatea acestuia de a solicita ascultarea martorului principal, M.E. – motivul dispariției acesteia din urmă fiind, în opinia lui, faptul că aceasta a depus o mărturie mincinoasă în fața parchetului. Acesta contestă pasivitatea agenților de poliție însărcinați cu executarea mandatului de aducere emis de instanță, argumentând că este greu de înțeles cum o femeie precum M.E., care avea patru copii și era însărcinată, putea să dispară și să nu poată fi găsită.

36. Guvernul susține că reclamantul a participat activ la procesul penal, propunând probe și adresând întrebări, în fața instanței, martorilor indicați în rechizitoriul parchetului.

37. Acesta observă că tribunalul a amânat de nouă ori cauza, în încercarea de a asculta martorul M.E., înainte de a constata imposibilitatea obiectivă de a realiza un astfel de interogatoriu. De asemenea remarcă faptul că avocatul reclamantului a renunțat, la 6 iulie 2004, la ascultarea acestui martor.

38. Guvernul apreciază că declarația lui M.E. nu a fost esențială sau hotărâtoare, condamnarea reclamantului bazându-se pe un ansamblu de probe concordante, în special declarațiile date de D.V., D.L. și H.I., precum și raportul de necropsie al victimei.

39. Pentru aceste motive, solicită Curții să concluzioneze că, examinată în ansamblul său, procedura penală desfășurată împotriva reclamantului a fost echitabilă.

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

40. Având în vedere că cerințele impuse de paragraful 3 al art. 6 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va examina capetele de cerere invocate de reclamant din perspectiva acestor două texte coroborate (Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II și Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, pct. 54, 25 martie 2008).

41. Curtea reamintește, cu titlu introductiv, că nu îi revine sarcina de a acționa asemenea unei instanțe de gradul patru de jurisdicție, de a aprecia legalitatea probelor în temeiul dreptului intern al statelor părți la Convenție și de a se pronunța cu privire la vinovăția reclamanților. În fapt, deși Convenția garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează și admisibilitatea probelor ca atare, aspect reglementat în primul rând de dreptul intern [a se vedea, între multe altele, Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22.978/05, pct. 162, CEDH 2010].

42. Pentru a stabili dacă procesul a fost echitabil, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său și verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci și a interesului public și al victimelor ca autorii infracțiunii să fie trimiși corespunzător în judecată și, dacă este necesar, respectarea drepturilor martorilor. Art. 6 § 3 lit. d) consacră, în special, principiul conform căruia, până la stabilirea vinovăției unui acuzat, toate probele acuzării trebuie să fie prezentate, în principiu, în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Acest principiu nu se aplică fără excepții, acestea putând fi acceptate doar sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta declarațiile care susțin acuzația și de a-i interoga pe autorii acestora, la momentul declarației sau ulterior (Lucr împotriva Italiei, nr. 33.354/96, pct. 39, CEDO 2001-II și Solakov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 47.023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).

43. Curtea a stabilit în Cauza Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului-Unit [ (MC), nr. 26.766/05 și 22.228/06, CEDO 2011] criteriile de apreciere a capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenție în ceea ce privește absența martorilor la ședință. Aceasta a considerat că era necesar ca acest tip de capăt de cerere să fie supus unei examinări ținând seama de trei criterii.

44. În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obține ascultarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în cazul în care absența ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, declarațiile martorilor absenți nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. Cu toate acestea, admiterea cu titlu de probă a declarației unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze și care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă și echitabilă a fiabilității acesteia (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 146 – 147).

45. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste trei condiții au fost respectate în speță.

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i) Era imposibilitatea apărării de a obține ascultarea lui M.E. justificată de un motiv serios?

46. Curtea subliniază, în primul rând, că M.E. a fost audiată de parchet în cursul anchetei penale, fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie prezenți.

47. Curtea reamintește că imposibilitatea localizării unui martor poate constitui, în anumite condiții, un fapt justificativ care autorizează admiterea declarațiilor sale în proces, chiar dacă apărarea nu a putut să îl interogheze în niciun stadiu al procedurii (Rachdad împotriva Franței, nr. 71.846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003, și Zentar împotriva Franței, nr. 17.902/02, pct. 26, 13 aprilie 2006). Totuși, pentru ca această justificare să fie valabilă, autoritățile trebuie să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite acuzatului să interogheze sau să obțină ascultarea martorilor acuzării; acestea trebuie, în special, să caute activ acești martori (Rachdad, citată anterior, pct. 24).

48. În prezenta cauză, Curtea observă că eforturile depuse de instanțe nu au condus la ascultarea acestui martor, în ciuda numeroaselor amânări acordate în acest scop, a mandatelor de aducere, a amenzii aplicate sau a demersurilor pe lângă autorități în vederea identificării noii adrese a martorului (supra, pct. 12 și 19).

49. Curtea apreciază că, în speță, autoritățile interne și-au îndeplinit obligația pozitivă de a depune eforturile care puteau fi așteptate în mod rezonabil din partea acestora pentru a garanta apărării posibilitatea de a interoga martorul M.E. (a se vedea, mutatis mutandis, Mild și Virtanen împotriva Finlandei, nr. 39.481/98 și 40.227/98, pct. 45 – 47, 26 iulie 2005, și Pello împotriva Estoniei, nr. 11.423/03, pct. 34 – 35, 12 aprilie 2007). În consecință, Curtea apreciază că în conformitate cu circumstanțele cauzei poate să concluzioneze că motive serioase justificau ca, ținând seama de absența lui M.E. de la ședință, să se recurgă la citirea declarației acesteia obținută de procuror.

(ii) Care a fost importanța declarației lui M.E. pentru condamnarea reclamantului?

50. În continuare, Curtea trebuie să stabilească importanța pe care a avut-o declarația în litigiu în ceea ce privește verdictul de vinovăție în cazul reclamantului și, în special, să examineze dacă această depoziție constituia proba unică sau decisivă (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 131). În această privință nu este suficient să se țină seama de ansamblul probelor examinate de instanțe, trebuie să se analizeze care sunt probele pe care se bazează efectiv condamnarea (Tseber împotriva Republicii Cehe, nr. 46.203/08, pct. 54, 22 noiembrie 2012).

51. În speță, Curtea subliniază că în seara crimei, M.E. alertase o patrulă a poliției cu privire la comportamentul pretins abuziv al reclamantului față de aceasta. În declarația sa, aceasta a precizat că victima îi mărturisise că îi era teamă de reclamant; de asemenea, aceasta a declarat că îl văzuse deja de două ori pe reclamant lovind-o pe victimă (supra, pct. 10).

52. În ceea ce îi privește pe ceilalți martori ascultați de instanță, niciunul nu a putut oferi precizări cu privire la relația dintre reclamant și victimă și nici nu a fost în măsură să ateste existența unui eventual conflict între cei doi. Expertiza medicală efectuată asupra victimei nu a oferit explicații privind modul în care a avut loc decesul acesteia. Aceste probe nu au stabilit decât circumstanțele cauzei și nu în mod direct vinovăția reclamantului (probe în circumstanțiere).

53. În aceste condiții, deși instanțele rețin că s-au bazat pe toate probele de la dosar, este incontestabil că declarația lui M.E. a jucat un rol decisiv.

54. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile interne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării.

(iii) Au existat garanții procedurale suficiente pentru a contrabalansa inconvenientele cauzate de admiterea declarației lui M.E.?

55. Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echității procedurii, în raport cu o declarație a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultățile cauzate apărării prin admiterea acesteia, în special garanții procedurale solide, care permit o apreciere corectă și echitabilă a viabilității unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite să se verifice dacă declarația martorului absent este suficient de viabilă, ținând seama de importanța acesteia în cauză (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 147 și 161).

56. În prezenta cauză, M.E. a fost ascultată de parchet în cursul anchetei, dar aceasta nu s-a prezentat niciodată în fața unei instanțe. Așadar, nici instanțele, nici reclamantul nu au putut să o observe în timpul interogatoriului, pentru a aprecia credibilitatea și verosimilitatea declarației sale (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 161 – 163, și a contrario, Chmura împotriva Poloniei, nr. 18.475/05, pct. 50, 3 aprilie 2012).

57. Curtea subliniază că, în fața curții de apel, avocatul reclamantului a propus ascultarea unui alt martor, având în vedere imposibilitatea de a obține prezentarea în instanță a lui M.E. Totuși, acest nou martor nu cunoștea în mod nemijlocit faptele cauzei, iar declarația acestuia nici măcar nu a fost luată în considerare în analiza instanțelor de apel și de recurs.

58. Apoi, reclamantul a contestat atât utilizarea declarației lui M.E., cât și credibilitatea acesteia (supra, pct. 21).

În ciuda obiecțiilor sale, instanțele l-au condamnat pe baza acestei probe, fără să răspundă însă la argumentele acestuia sau să încerce să coroboreze declarația lui M.E. cu cea a martorului care infirma teza unui comportament violent al reclamantului față de victimă (în special supra, pct. 23).

59. Instanțele nu au oferit precizări nici în ceea ce privește modul în care au putut aprecia fiabilitatea declarației lui M.E., în măsura în care această declarație rămâne singura probă care l-ar incrimina pe reclamant (Alkhawaja și Tahery, citată anterior, pct. 165).

(iv) Concluzia Curții

60. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, datorită caracterului decisiv al declarației făcute de M.E., în absența din dosar a altor mijloace de probă solide cu care aceasta să se coroboreze, trebuie să se concluzioneze că instanțele interne nu au putut aprecia în mod corect și echitabil verosimilitatea probei. Curtea consideră că dreptul la apărare al reclamantului a suferit astfel o limitare incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție, coroborat cu art. 6 § 3 lit. d).

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

61. Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de plasarea sa în arest preventiv de către un procuror, care nu este un “magistrat” în sensul Convenției. În continuare, acesta apreciază că, prin arestarea, judecarea și condamnarea lui, în absența unor probe certe de vinovăție, autoritățile au încălcat prezumția de nevinovăție garantată de art. 6 § 2 din Convenție.

62. Totuși, Curtea subliniază că, deși a fost plasat în arest preventiv de către procuror la 14 ianuarie 2003 (pct. 6), reclamantul a invocat acest capăt de cerere în fața Curții abia la 26 ianuarie 2005, adică după mai mult de șase luni de la evenimentul care i-a cauzat acestuia prejudicii [Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].

Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.

63. În cele din urmă, Curtea nu constată nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție a reclamantului. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

64. În conformitate cu art. 41 din Convenție,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

65. Reclamantul solicită 40.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit în legătură cu capetele de cerere care au condus la constatarea de către Curte a unei încălcări.

66. Guvernul apreciază că această sumă este excesivă și că legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări și prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită. Acesta susține că hotărârea Curții ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins suferit de reclamant.

67. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție și că este necesar să i se acorde suma de 2.500 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

68. De asemenea, reclamantul solicită 30.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Acesta a prezentat facturi care justifică plata sumei de 950 lei românești (RON) pentru onorariile avocaților, 309,40 RON cu titlu de cheltuieli pentru traduceri și 24,50 RON reprezentând cheltuieli poștale.

69. Guvernul contestă o parte din cheltuielile de judecată solicitate.

70. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 300 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

71. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE,

    În unanimitate,

    CURTEA:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăște că au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție;

3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 2.500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;

(ii) 300 EUR (trei sute euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

(…)

Hotărârea CEDO în Cauza Prăjină împotriva României was last modified: iunie 28th, 2017 by Redacția ProLege

Recomandări

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter