Hotărârea CEDO din 6 octombrie 2015 în Cauza Coniac împotriva României – caracterul echitabil al procesului penal

3 mai 2016
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 2014
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

2. Motivarea Curții

49. Curtea constată pentru bun început că, deși procesul care se desfășoară în lipsa inculpatului nu este în sine incompatibil cu art. 6 din Convenție, există totuși o evidentă denegare de dreptate în cazul în care o persoană condamnată în lipsă nu are ulterior posibilitatea de a obține de la instanța care a judecat cauza sa o reexaminare a fondului învinuirii – în drept și în fapt – în cazul în care nu s-a stabilit că acesta a renunțat la dreptul său de a se prezenta în instanță și de a se apăra [a se vedea Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56.581/00, pct. 82, CEDO 2006-II; și Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 29, seria a nr. 89], sau că a intenționat să se sustragă de la judecată (a se vedea Medenica împotriva Elveției, nr. 20.491/92, pct. 55, CEDO 2001-VI). Convenția acordă statelor contractante o largă marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea căilor folosite pentru a garanta că sistemele lor juridice sunt în conformitate cu cerințele de la art. 6. Sarcina Curții este de a stabili dacă rezultatul urmărit de Convenție a fost atins. În special, căile procedurale oferite de legislația și practica interne trebuie să se fi dovedit eficiente în cazul în care un inculpat nu a renunțat la dreptul său de a fi prezent și de a se apăra și nici nu a încercat să se sustragă de la judecată (a se vedea Somogyi împotriva Italiei, nr. 67.972/01, pct. 67, CEDO 2004-IV).

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro

50. Curtea reamintește, în acest sens, că nici litera și nici spiritul art. 6 din Convenție nu împiedică o persoană să renunțe, din proprie voință, în mod expres sau tacit, la dreptul său la garanțiile unui proces echitabil (a se vedea Sejdovic, citată anterior, pct. 86). Cu toate acestea, pentru a fi efectivă în sensul Convenției, renunțarea la dreptul de a lua parte la proces trebuie să fie stabilită în mod clar și să fie însoțită de garanții minime proporționale cu importanța sa.

51. Curtea observă în această privință că prima întrebare este aceea dacă reclamantul a fost informat în mod oficial despre urmărirea penală îndreptată împotriva sa. Curtea a hotărât anterior că informarea persoanei cu privire la acțiunea penală îndreptată împotriva sa este un act procedural de o asemenea importanță încât trebuie să se efectueze în conformitate cu cerințele procedurale și materiale care pot garanta exercitarea efectivă a drepturilor inculpatului; cunoașterea vagă și neoficială nu poate fi suficientă (a se vedea Sejdovic, citată anterior, pct. 99; Stoyanov împotriva Bulgariei, nr. 39.206/07, pct. 34, 31 ianuarie 2012; și Kounov împotriva Bulgariei, nr. 24.379/02, pct. 47, 23 mai 2006).

52. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că părțile nu contestă faptul că reclamantul a părăsit țara înainte de declanșarea urmării penale îndreptate împotriva sa. În această privință, Curtea constată că reclamantul a părăsit țara la 25 iunie 2003, plângerea penală împotriva sa a fost depusă în iulie 2003, iar urmărirea penală a început în septembrie 2003.

53. În ceea ce privește întrebarea dacă autoritățile au acționat prompt și au făcut eforturi suficiente și adecvate pentru a da de urma reclamantului și a afla unde se află acesta pentru a putea să îi transmită comunicarea despre acțiunea penală îndreptată împotriva sa, Curtea constată că procesele-verbale întocmite în august și septembrie 2003 dovedesc că organele de cercetare au încercat să îl contacteze pe reclamant la începutul investigației. Actele arată că organele de cercetare au mers de mai multe ori la ultimul domiciliu cunoscut al reclamantului. Cu toate acestea, nu există nicio dovadă că reclamantului i-a fost transmisă citația la ultimul său domiciliu sau la orice altă adresă după septembrie 2003. De asemenea este greu de stabilit dacă reclamantul a fost informat despre urmărirea penală de către soția sa, având în vedere că documentele prezentate de reclamant arată că divorțul lor s-a pronunțat la 20 octombrie 2003. De asemenea, Curtea constată că reclamantul nu a primit nicio comunicare oficială privind inițierea urmăririi penale sau despre termenul procesului său. Se pare că, de fiecare dată când agenții de poliție au mers la ultimul domiciliu al reclamantului, aceștia au încercat să obțină informații despre locul unde se află, dar nu au lăsat nicio citație și niciun document.

54. Având în vedere considerentele de mai sus și în absența unei comunicări oficiale adresate reclamantului, Curtea nu este convinsă că acesta din urmă a avut cunoștință de procesul împotriva sa la începutul acțiunii penale. Cu toate acestea, se pare că, după condamnarea sa de către instanța de fond, reclamantul a luat cunoștință de procesul penal. Acesta a declarat apel împotriva hotărârii de condamnare și a ales să fie reprezentat de același avocat care a fost desemnat de instanță să îl reprezinte în fața instanței de fond.

55. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, Guvernul pârât nu a demonstrat că reclamantul a avut un anumit nivel de cunoaștere în privința începerii urmăririi penale sau în privința învinuirilor aduse atât de suficient pentru a justifica concluzia că a renunțat la dreptul său de a fi prezent la proces sau că a încercat să se sustragă justiției.

56. De asemenea, Curtea constată că, după respingerea apelului, reclamantul a revenit de bunăvoie în România și a participat la toate ședințele Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul procedurii recursului.

57. În această privință, Curtea reamintește că se poate spune că procesul în ansamblu a fost echitabil dacă acuzatului nu i s-a permis să atace hotărârea de condamnare în lipsă și a avut dreptul de a fi prezent la ședința instanței de apel, deschizând astfel posibilitatea unei noi examinări în fapt și în drept a învinuirii [a se vedea Jones împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 30.900/02, 9 septembrie 2003].

58. De asemenea, în cazul în care o instanță de recurs trebuie să examineze o cauză în fapt și în drept, precum și să evalueze în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției reclamantului, aceasta nu poate, din motive ce țin de caracterul echitabil procesului, să soluționeze corespunzător chestiunile respective fără o examinare nemijlocită a probelor prezentate de inculpat personal, care susține că nu a săvârșit fapta pretinsă a fi infracțiune (a se vedea Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 36, 22 noiembrie 2011; și Văduva împotriva României, nr. 27.781/06, pct. 37, 25 februarie 2014).

59. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că procedura în vigoare la data faptelor permitea Înaltei Curți să pronunțe o nouă hotărâre pe fond chiar și în cadrul examinării unui recurs. În cauzele Popa și Tănăsescu împotriva României (nr. 19.946/04, pct. 48, 10 aprilie 2012) și Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut deja posibilitatea de a examina întinderea competențelor Înaltei Curți și a constatat că procedurile în fața acesteia constituie proceduri de plin drept, guvernate de aceleași norme ca în cazul unui proces pe fond, instanța fiind obligată să examineze atât faptele, cât și problemele de drept. Înalta Curte putea decide fie achitarea reclamantului, fie condamnarea acestuia, după o examinare aprofundată a problemei vinovăției sau nevinovăției sale. Dacă circumstanțele cauzei impun în mod direct necesitatea de a administra probe, Înalta Curte ar putea retrimite cauza la o instanță de grad inferior, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 27).

60. Aspectele pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le-a examinat pentru a decide dacă reclamantul a fost vinovat erau de natură faptică, ceea ce ar fi justificat o nouă examinare a probelor, mai ales că aceasta a fost prima instanță la ședințele căreia reclamantul a fost prezent.

61. Cu toate acestea, Înalta Curte nu a folosit aceste posibilități și, în schimb, a judecat cauza pe baza probelor prezentate procurorului și instanțelor de fond și de apel, în lipsa reclamantului. Neascultarea inculpatului personal este și mai incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil în circumstanțele specifice ale prezentei cauze, în care instanța de recurs a făcut o examinare a elementului subiectiv al presupusei infracțiuni, și anume intenția reclamantului de a săvârși infracțiunea. În această privință, Curtea constată că reclamantul a fost achitat într-un alt proces penal având ca obiect o infracțiune similară de înșelăciune, și anume emiterea de cecuri fără a avea fonduri suficiente în conturile bancare, pe motiv că nu a acționat cu intenția directă de a obține un folos necuvenit pentru sine (a se vedea supra, pct. 25).

62. În plus, referitor la argumentul Guvernului potrivit căruia nici reclamantul, nici avocatul său nu au cerut în mod special Înaltei Curți ascultarea sa ori a martorilor, Curtea consideră că absența reclamantului din cadrul procedurilor desfășurate în fața organelor de cercetare penală și a instanțelor de grad inferior constituia pentru Înalta Curte un motiv suficient de puternic pentru a justifica o nouă examinare a probelor. În orice caz, Curtea reamintește că instanțele naționale au obligația de a lua măsuri pozitive în acest scop, chiar și în cazul în care reclamantul nu a solicitat așa ceva (a se vedea Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 41, 8 martie 2007; și Găitănaru, citată anterior, pct. 34).

63. De asemenea, deși Înalta Curte i-a permis reclamantului să facă o declarație la finalul ședinței, trebuie remarcat faptul că, după cum Curtea a constatat deja, folosirea acestei posibilități nu este suficientă în sensul art. 6 din Convenție (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 58, CEDO 2000-VIII).
În aceste circumstanțe, faptul că Înalta Curte nu l-a ascultat pe reclamant personal sau nu a examinat alte probe în prezența sa, precum și faptul că nu a remediat situația retrimițând cauza la curtea de apel pentru o nouă administrare a probelor au restrâns în mod substanțial dreptul la apărare al reclamantului.

64. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curții să respingă excepția referitoare la exercitarea abuzivă, de către reclamant, a dreptului de a introduce o cerere individuală și pentru a concluziona că, în prezenta cauză, instanțele naționale nu au respectat cerințele unui proces echitabil.

65. Întrucât această cerință nu a fost îndeplinită, Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției

66. În ultimul rând, reclamantul a formulat un capăt de cerere în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

67. Curtea a examinat capătul de cerere astfel cum a fost formulat de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele aflate la dispoziția sa și în măsura în care aceasta intră în competența sa, Curtea constată că nu reiese nicio aparentă încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în protocoalele sale. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

68. Art. 41 din Convenție prevede: “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

69. Reclamantul a solicitat 134.917 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, din care 14.352 EUR reprezentau drepturile sale salariale, iar 120.592 EUR reprezentau posibile venituri din dividende, în calitatea sa de acționar.
Cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, reclamantul a solicitat 50.000 EUR pentru umilința și suferința pe care le-a îndurat.

70. Guvernul a declarat că sumele pretinse de reclamant pentru prejudiciul material erau speculative, excesive și neprobate.
În ceea ce privește despăgubirea pentru prejudiciul moral pretins de reclamant, Guvernul a apreciat că suma solicitată este excesivă și a solicitat Curții, în cazul în care constată o încălcare, să considere constatarea încălcării în sine ca fiind o reparație echitabilă suficientă.

71. Curtea constată că, în prezenta cauză, se poate acorda o reparație echitabilă doar în baza faptului că reclamantul nu a beneficiat de garanțiile prevăzute la art. 6. Deși nu poate face speculații privind posibila soluție a procesului dacă circumstanțele ar fi fost diferite, Curtea consideră că reclamantul a suferit într-adevăr un prejudiciu moral.

72. Prin urmare, pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea îi acordă reclamantului 2.400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

73. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții, reprezentând onorariul avocatului. Reclamantul a prezentat un contract de asistență judiciară, care atestă onorariul avocatului său.

74. Guvernul a considerat excesivă suma solicitată. În acest sens, Guvernul a subliniat că reclamantul nu a prezentat o fișă de pontaj cu numărul de ore alocate de avocatul său pregătirii observațiilor scrise pentru Curte și că o parte din argumentele sale au fost superflue cu privire la aspectele necomunicate Guvernului.

75. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele pe care le deține și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecată aferente procedurii în fața Curții.

C. Dobânzi moratorii

76. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE
În unanimitate
CURTEA:

1. unește cu fondul și respinge excepția referitoare la exercitarea abuzivă, de către reclamant, a dreptului de a introduce o cerere individuală;

2. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la caracterul echitabil al procesului penal, întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție, și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;

3. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

4. hotărăște:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
(i) 2.400 EUR (două mii patru sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE
LUIS LÓPEZ GUERRA

Grefier,
Stephen Phillips

Hotărârea CEDO din 6 octombrie 2015 în Cauza Coniac împotriva României – caracterul echitabil al procesului penal was last modified: aprilie 19th, 2016 by Universul Juridic

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter