Analiza ultimelor modificări aduse în materia procedurii civile și a executării silite, în special, prin Legea nr. 17/2017

25 Mar 2017
12 voturi, medie: 4,50 din 512 voturi, medie: 4,50 din 512 voturi, medie: 4,50 din 512 voturi, medie: 4,50 din 512 voturi, medie: 4,50 din 5 (12 votes, average: 4,50 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 7628

Recomandări

 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

4 ani de la intrarea în vigoare a noilor coduri penale - Bucureşti
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

4. HOTĂRÂRILE PRONUNȚATE DE INSTANȚA DE EXECUTARE

Potrivit noii legi, alin. (4) al art. 651 a fost modificat, având următorul cuprins:

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro

Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare”.

Se observă, așadar, că textul analizat reglementează regimul juridic al hotărârilor pronunțate de instanța de executare. Având, însă, în vedere că asupra dispoziției menționate, legiuitorul a operat în timp mai multe modificări succesive, înainte de a proceda la analiza actualei norme se impune o scurtă incursiune istorico-teleologică, în vederea stabilirii corecte a sensului prevederii legale, ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei în discuție, în contextul istoric aferent fiecărei modificări intervenite.

Pentru această interpretare prezintă interes atât lucrările premergătoare ale actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, expunerea de motive și prevederile din preambulul actului normativ respectiv, forma inițială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare, etc. De asemenea, este folositoare și cercetarea reglementării anterioare, deci a dispozițiilor legale modificate prin textele supuse interpretării.

Aplicând coroborat aceste criterii de determinare a înțelesului exact al normei juridice analizate, se constată, pe de o parte, că rațiunea legiuitorului pe aspectul modificării dispoziției aici analizate a scăpat expunerii de motive a legii de modificare a Codului de procedură civilă, schimbările preconizate a fi aduse Codului fiind circumscrise exclusiv necesității conformării acestuia cu exigențele legii fundamentale, neexistând, așadar, niciun fel de justificare a temeiului ce a stat la baza adoptării modificării propuse.

Pe de altă parte, într-o analiză istorico-temporală a dispoziției privind regimul juridic al hotărârilor pronunțate de instanța de executare, se observă că în forma inițială a Codului de procedură civilă, fostul art. 650 alin. (3) prevedea că ”hotărârile pronunțate de instanța de executare sunt executorii și pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel”. Ulterior, prin modificarea adusă de Legea nr. 138/2014, textul anterior evocat a devenit art. 651 alin. (4) care avea următorul cuprins: ”În toate cazurile instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel”.

Prin urmare, în doctrina de specialitate[9] ulterioară acestei din urmă modificări, s-a apreciat că legiuitorul a operat o schimbare completă de viziune în ceea ce privește denumirea hotărârii pe care o pronunță instanța de executare, stabilind că aceasta este încheierea, indiferent că prin intermediul ei se soluționa o contestație la executare sau orice alt incident apărut în cursul executării silite. În sprijinul acestei opinii, s-a avut în vedere expresia folosită de legiuitor ”în toate cazurile” plasată la începutul frazei, ceea ce din punct de vedere al regulilor de interpretare logică, făcea ca soluția normativă să constituie o modificare a concepției legiuitorului în ceea ce privește denumirea hotărârii pe care o pronunța instanța de executare, aceasta urmând a fi încheierea, chiar și în acele situații în care legea folosește termenul de ”hotărâre”, întrucât acesta are o semnificație generică prin raportare la prevederile art. 424 C. pr. civ., text care include și încheierea în categoria hotărârilor date de instanțe, alături de sentințe și decizii.

Cu toate acestea, în literatura juridică a fost exprimată și o soluție contrară[10] fundamentată pe sintagma ”dacă prin lege nu se dispune altfel”, pe care autorii acesteia au raportat-o cu necesitate și la aspectul denumirii hotărârii pe care o pronunță instanța de executare, iar nu doar la problematicile legate de felul căii de atac și la durata termenului de exercitare a acesteia.

Această divergență de opinii a avut la bază o defectuoasă tehnică legislativă, în sensul că expresia ”dacă prin lege nu se dispune altfel”, amplasată din punct de vedere al topicii la finalul textului, a fost de natură să creeze un echivoc în interpretarea respectivei norme, neputându-se stabili cu certitudine dacă derogarea introdusă de legiuitor era de natură să vizeze toate elementele ce configurau regimul juridic al hotărârii pronunțate de instanța de executare sau numai felul căii de atac și durata termenului de exercitare a acesteia. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nici expunerea de motive a Legii nr. 138/2014 nu cuprindea niciun fel de justificare a modificării adoptate, care să ajute interpretul în înțelegerea exactă a sensului respectivei norme juridice.

Prin noua formă a alin. (4) al art. 651, se constată o modificare de topică a frazei, prin așezarea sintagmei ”dacă prin lege nu se dispune altfel” la începutul textului (spre deosebire de forma anterioară, unde expresia era plasată la sfârșitul normei), ceea ce este de natură să schimbe logica întregii reglementări, în sensul că regula continuă să rămână pronunțarea de către instanța de executare de încheieri executorii, susceptibile de a fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, iar excepțiile anume prevăzute de lege pot viza oricare dintre elementele care configurează regimul juridic al hotărârilor, generic vorbind, pronunțate de instanță (denumirea hotărârii pronunțate, executorialitatea acesteia, felul căii de atac, durata acesteia și momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac).

Spre exemplu, art. 718 alin. (1) C. pr. civ. prevede că, în materia contestației la executare, instanța pronunță o hotărâre ce poate fi atacată numai cu apel, iar, în cazul contestațiilor la titlu, hotărârea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută. În ipoteza validării de poprire, art. 792 alin. (1) C. pr. civ. face referire la hotărârea de validare care, odată rămasă definitivă, are efectul unei cesiuni de creanță și constituie titlu executoriu împotriva terțului poprit.

Rezultă, așadar, că, în cazurile anume prevăzute de lege, precum cele anterior evocate, instanța de executare va pronunța o hotărâre, în sens de sentință, respectiv decizie, în condițiile art. 424 alin. (1) și (3) C. pr. civ., iar nu încheiere, expresia ”dacă prin lege nu se dispune altfel” dând expresie concursului dintre norma generală și norma specială, aceasta din urmă fiind aplicabilă cu precădere și instituind un regim de excepție de la dispoziția cu caracter general, de principiu, care continuă să rămână în această materie pronunțarea de încheieri de către instanța de executare.

Apreciem, astfel, că prin recenta modificare legislativă, textul legal este pus în acord cu prevederile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, textul legislativ trebuind să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor.

Asupra restului de conținut al alin. (4) al art. 651 (caracterul executoriu al încheierii, calea de atac susceptibilă de a fi exercitată și durata termenului căii de atac) nu ne vom referi în mod particular în prezenta analiză, având în vedere că, exceptând situația deja descrisă, acesta a rămas nemodificat față de forma anterioară, în prezent necomportând discuții suplimentare față de cele arătate în doctrina de specialitate[11].

În concluzie, față de considerentele anterioare, ținând cont de soluțiile doctrinare divergente anterior prezentate, precum și de lipsa oricărei justificări a legiuitorului în ambele modificări legislative pe aspectul felului hotărârii pronunțate de instanța de executare, apreciem că actuala formă a alin. (4) al art. 651 reprezintă o modificare a reglementării anterioare și nicidecum o normă interpretativă oficială, în condițiile în care ne este străină viziunea urmărită de legiuitor pe chestiunea analizată, atât la momentul modificării aduse prin Legea nr. 138/2014, cât și la momentul adoptării prezentei Legi de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016.

6. COMPETENȚA EXECUTORULUI ÎN MATERIA URMĂRIRII IMOBILIARE

Cu privire la competența executorului judecătoresc, reglementată de art. 652 C. pr. civ., prin prezenta lege a fost modificat doar alin. (2) al textului, în sensul că:

 ”Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curți de apel”.

Și în acest caz se impune o scurtă privire retrospectivă asupra textului, constatându-se că, prin actuala variantă a normei, se revine la forma inițială a Codului, în condițiile în care, prin Legea nr. 138/2014, fuseseră eliminate de sub incidența normei bunurile imobile, în sensul suprimării prorogării legale de competență a executorului judecătoresc în ipoteza bunurilor urmăribile imobile, această instituție rămânând eficace, după modificarea operată prin Legea nr. 138/2014, exclusiv pentru situația bunurilor urmăribile mobile.

În expunerea de motive a Legii nr. 138/2014 s-a prevăzut că s-a impus necesitatea eliminării posibilității extinderii competenței teritoriale a executorului judecătoresc în cazul existenței bunurilor debitorului în raza mai multor curți de apel, întrucât urmărirea silită imobiliară a fost reglementată de art. 819 C. pr. civ. ca fiind de competența exclusivă a executorului judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul. Legiuitorul a mai învederat că eliminarea extinderii competenței asupra bunurilor imobile se justifică pentru celeritatea desfășurării actului de executare silită și din rațiuni de costuri pentru creditor și adjudecatar. Extinderea competenței teritoriale a unui executor judecătoresc asupra unui imobil situat în circumscripția unei alte curți de apel poate genera întârzieri în executare, costuri ridicate (cheltuieli de transport, cazare, etc.), iar valorificarea imobilului s-ar face în condiții defavorabile atât pentru adjudecatar, cât și pentru creditor.

În doctrina de specialitate[12], conturată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, a fost criticată această alegere a legiuitorului, opinându-se în sensul că s-ar fi justificat menținerea în continuare a reglementării prorogării legale de competență a executorului judecătoresc și în cazul bunurilor imobile, în considerarea caracterului unitar al procedurii execuționale, a necesității îndestulării integrale a creditorului, dar și a celorlalte dispoziții în materie, procedura execuțională putându-se considera a fi finalizată numai în momentul realizării complete a obligației înscrise în titlul executoriu.

Prin urmare, observațiile critice aduse modificării operate prin Legea nr. 138/2014 în sensul fragmentării competenței executorului judecătoresc în funcție de modalitatea de urmărire silită la care creditorul apela, precum și efectele practice nefavorabile care nu au întârziat să apară au determinat legiuitorul ca, după un interval de aplicare de peste doi ani de zile a respectivei norme, să-și reconsidere viziunea și să revină la forma inițială a Codului pe aspectul prorogării legale de competență a executorului judecătoresc. Astfel, a fost redată practicii posibilitatea prelungirii aptitudinii aceluiași organ de executare de a instrumenta procedura execuțională în mod unitar și centralizat, indiferent de modalitățile de urmărire silită indirectă la care apelează creditorul.

Așadar, în ipoteza în care în cadrul aceluiași dosar de executare, se identifică în patrimoniul debitorului mai multe bunuri imobile, situate în circumscripția unor curți de apel diferite, executorul judecătoresc deja învestit poate proceda la efectuarea actelor de executare asupra tuturor acestor imobile, întrucât acum există un temei pentru această extindere în art. 652 alin. (2) C. pr. civ. În egală măsură, dacă anterior declanșării executării silite, creditorul are cunoștință despre existența mai multor bunuri imobile în patrimoniul debitorului situate în circumscripția mai multor curți de apel, acesta se poate adresa oricăruia dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre aceste curți de apel, competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile aflate în raza celorlalte curți de apel.

Fără a insista cu alte comentarii, învederăm că prorogarea legală de competență a executorului judecătoresc operează, urmare modificării aduse textului, atât în cazul urmăririi exclusiv a bunurilor mobile ori exclusiv a bunurilor imobile, precum și în ipoteza urmăririi simultan atât a bunurilor mobile, cât și a celor imobile ale debitorului.

Apreciem în mod pozitiv intervenția legiuitorului în sensul revenirii la reglementarea instituției prorogării legale de competență a executorului judecătoresc și în privința urmăririi bunurilor imobile, întrucât numai astfel se realizează scopul urmărit, de asigurare a celerității desfășurării actului de executare silită, fiind, totodată, garantat și caracterul unitar al procedurii execuționale.

Reținem în concluzie, ca aspect de interes în privința incidenței regulilor de aplicare a legii în timp, că actuala formă a alin. (2) al art. 652 reprezintă o modificare a reglementării anterioare, prin completarea normei legale și cu ipoteza prorogării de competență a executorului judecătoresc și în cazul bunurilor imobile, ceea ce înseamnă că actuala variantă a textului urmează a fi aplicată numai executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.


[9] E. Oprina, I. Gârbuleț, Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă. Modificările aduse executării silite conform Codului de procedură civilă republicat, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 108-109; E. Oprina în V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod…, op.cit., p. 410.

[10] G. Boroi, D.-N. Theohari, Sinteza principalelor modificări și completări aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. XXIII.

[11] E. Oprina, I. Gârbuleț,op. cit., pp. 111-112; N.-H. Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 118-120.

[12] E. Oprina, I. Gârbuleț, op. cit., p. 119; E. Oprina în V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod…, op. cit., p. 413.

Analiza ultimelor modificări aduse în materia procedurii civile și a executării silite, în special, prin Legea nr. 17/2017 was last modified: ianuarie 16th, 2018 by Evelina Oprina

Recomandări

Despre autori:

Evelina Oprina

Evelina Oprina

Este membru în Consiliul Superior al Magistraturii și prof. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din București.
A mai scris:
Vasile Bozeșan

Vasile Bozeșan

Este judecător, vicepreşedinte al Tribunalului Ilfov.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter