Punerea în posesie asupra terenului individualizat de instanța de judecată. Reformarea unei hotărâri în recurs (NCC, NCPC)

20 dec. 2017
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 476

Recomandări

 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

4 ani de la intrarea în vigoare a noilor coduri penale - Bucureşti
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 463/2017

NCC: art. 992-997; NCPC: art. 274 alin. (1), art. 304, art. 312 alin. (1), art. 315 alin. (1), art. 371^1, art. 405 alin. (3); Legea nr. 10/2001: art. 23 alin. (4), (5) și (6), art. 24 alin. (7), art. 25 alin. (4), art. 26 alin. (1) 

Cu titlu preliminar, este de observat că recurentul a invocat pur formal dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care acest motiv de nelegalitate le reglementează, respectiv nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii.

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro

Din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că parte din acestea pun în discuție pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea legii, ceea ce permite încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi analizat în continuare. Parte din critici, însă, pun în discuție situația de fapt în raport de probele administrate, deci temeinicia hotărârii atacate, neputând fi analizate de instanța de recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

1. Apărarea recurentului privind promovarea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001, conturează, în raport de natura termenului invocat, care este un termen de decădere, excepția tardivității cererii de chemare în judecată.

Textul legal sus-menționat reglementează termenul în care poate fi atacată în justiție decizia/dispoziția de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv 30 de zile de la data comunicării acestui act.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea Primarului Orașului Pantelimon să emită decizie de restituire în natură a unei suprafețe de teren egală ca valoare în schimbul terenului proprietatea lor conform Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001, teren pe care s-a construit Policlinica orașului Pantelimon.

Așadar, cererea dedusă judecății de către reclamanți nu este o contestație împotriva dispoziției emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, astfel că acesteia nu îi este aplicabil termenul invocat de recurent, motiv pentru care nu poate fi primită excepția tardivității cererii de chemare în judecată.

De asemenea, nu poate fi primită nici excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care o configurează apărarea recurentului privind promovarea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001.

Așa cum susține chiar recurentul, textul legal sus-menționat reglementează un termen de prescripție de 3 ani pentru punerea în executare a dispoziției de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001, termen care curge de la data primirii acestei dispoziții de către persoana îndreptățită.

Neexercitarea dreptului de a cere executarea silită în termen de 3 ani de la data comunicării titlului de proprietate atrage stingerea prin prescripție a dreptului de a cere executarea silită, în alți termeni, pierderea forței executorii a dispoziției de restituire, conform art. 405 alin. (3) C. proc. civ. Persoana îndreptățită pierde astfel doar dreptul de a mai executa silit dispoziția de restituire, nu însă și dreptul de proprietate asupra imobilului la care se referă, asupra căruia dispoziția de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietății persoanei îndreptățite, cu forța probantă a unui înscris autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii], având posibilitatea să intenteze acțiune în justiție pentru obținerea unui nou titlu executoriu, dispoziția de restituire servind drept mijloc de probă a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Dreptul de a cere executarea silită a unei dispoziției de restituire în natură, la care se referă art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială [art. 25 alin. (6) în forma actuală a legii], nu se confundă cu dreptul material la acțiune, fiind distinct de acesta.

Fără a sesiza această distincție, recurentul pune semnul egalității între dreptul material la acțiune și dreptul de a cere executarea silită a dispoziției de restituire în natură, invocând prescripția dreptului material la acțiunea formulată de reclamanți în raport de un termen de prescripție reglementat de lege pentru exercitarea dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de aprobare a restituirii în natură. În consecință, având în vedere că apărările recurentului nu pun în discuție prescripția dreptului material la acțiune, ci prescripția dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de aprobare a restituirii în natură, excepția invocată prin motivele de recurs, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu poate fi primită.

2. Critica privind pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., față de nerespectarea deciziei de casare, este neîntemeiată.

Recurentul pretinde că instanța de apel ar fi încălcat decizia de casare prin faptul că s-a limitat să cerceteze doar aspectele legate de punerea în posesie a reclamanților cu terenul menționat în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, fără a stabili, cum, de asemenea, se menționase în decizia de casare, și dacă acest teren a fost inclus în suprafața de 1.063 m.p. înscrisă pe numele lui A. în cartea funciară nr. 2870.

Casarea dispusă prin decizia nr. 6475 din 27 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost determinată de insuficienta lămurire a situației de fapt, impunându-se ca, în rejudecare, să fie administrate probe pentru stabilirea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei.

Demersul judiciar inițiat de reclamanți în litigiul de față, întemeiat pe dreptul de proprietate recunoscut în baza Legii nr. 10/2001, a fost generat de pretinsa neexecutare, de către pârâți, a obligației de predare a terenului cu privire la care s-a aprobat restituirea în natură prin Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, astfel că nu înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate prezenta relevanță în dezlegarea raportului juridic dedus judecății, ci punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în dispoziția de restituire reprezentând titlul lor de proprietate. Prin urmare, acesta din urmă era aspectul de fapt esențial în dezlegarea cauzei, după cum corect a apreciat și instanța de rejudecare, care a procedat în consecință, verificând, pe baza probelor administrate, dacă s-a realizat, de către pârâți, punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001.

Rezultă astfel că instanța de rejudecare nu a lăsat necercetate aspecte de fapt esențiale, de care depindea soluția în cauză, context în care, contrar susținerilor recurentului, nu i se poate imputa încălcarea deciziei de casare pentru că nu ar fi verificat dacă reclamanții și-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate consfințit prin Dispoziția de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001, respectiv dacă terenul menționat în această dispoziție a fost inclus în suprafața de 1.063 m.p. înscrisă pe numele lui A. în C.F. nr. 2870.

3. În cadrul ultimului motiv de recurs, recurentul susține, în primul rând, că reclamanții nu au solicitat punerea în executare a Dispoziției de restituire în natură nr. 141 din 15 octombrie 2001 în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, fără a arăta care este relevanța acestei împrejurări asupra soluției pronunțate în cauză.

O atare relevanță rezultă doar din dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul invocând neexercitarea, de către reclamanți, a dreptului de a cere executarea silită a dispoziției de restituire în termenul de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, în justificarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, limite în care apărarea în discuție a fost analizată la pct. 1 supra.

Recurentul susține și că reclamanții ocupă în plus o suprafață de teren de 165 m.p. față de suprafața reconstituită conform Titlului de proprietate nr. 1673/1993, astfel că nu ar mai avea dreptul la terenul în cauză. Litigiul de față este în legătură cu terenul pentru care s-a aprobat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001, cert individualizat sub aspectul suprafeței, amplasamentului și vecinătăților în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, motiv pentru care nu interesează în acest litigiu dacă reclamanții ocupă sau nu, din proprietatea publică sau privată a recurentului, o suprafață de teren în plus față de cea reconstituită conform Titlului de proprietate nr. 1673/1993, în baza Legii nr. 18/1991.

După cum corect a reținut și instanța de apel, singurul aspect relevant în cauză era acela dacă recurentul i-a pus în posesie pe reclamanți asupra terenului individualizat în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, dată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece această dispoziție constituie titlu de proprietate pentru reclamanți și titlu executoriu pentru punerea lor în posesie, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii].

În acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanții, proprietari ai terenului în suprafață de 320 m.p., identificat clar în Dispoziția de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001 emisă în baza Legii nr. 10/2001, a cărei legalitate a fost confirmată judecătorește, nu au primit nici în prezent posesia acestui teren, probele administrate demonstrând lipsa unui proces verbal de punere în posesia terenului și ocuparea acestuia de către Policlinica Orașului Pantelimon.

Recurentul contestă, practic, această situație de fapt, susținând că reclamanții nu și-ar fi putut înscrie în cartea funciară terenul retrocedat în baza Legii nr. 10/2001 dacă acesta nu ar fi fost liber, la dispoziția lor, respectiv că Dispensarul uman nu a fost edificat pe terenul de la nr. 18, retrocedat reclamanților în baza Legii nr. 10/2001, ci pe terenul de la nr. 20 de pe str. x.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, analizate de instanța de recurs, deoarece pun în discuție reevaluarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, ceea ce nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Raportat la situația de fapt pe care a reținut-o instanța de apel în urma evaluării probatoriului administrat, astfel cum a fost redată mai sus, în mod corect această instanță a reținut neîndeplinirea, de către recurent, a obligației de predare a terenului, dedusă din prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii, în vigoare la data emiterii Dispoziției de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001], ce recunosc dispoziției de aprobare a restituirii în natură a imobilului valoare de titlu de proprietate și titlu executoriu pentru punerea în posesie a persoanei îndreptățite.

Împrejurarea invocată de recurent, aceea că raportul de evaluare a terenului pretins la schimb de către reclamanți a fost respins de Consiliul Local al Orașului Pantelimon, este irelevantă în cauză, neputând justifica neexecutarea, de către recurent, a obligației de predare a terenului pentru care reclamanții dețin titlu de proprietate în baza Legii nr. 10/2001.

Art. 371^1 C. proc. civ. prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Prin urmare, debitorul are obligația executării voluntare a titlului executoriu, fiind astfel evidentă culpa recurentului în neaducerea la îndeplinire a dispoziției de restituire în natură.

Devreme ce potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [fost art. 23 alin. (4) în forma inițială a legii], dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, cu forța probantă a unui înscris autentic, reclamanții, în calitate de proprietari ai terenului menționat în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, sunt îndreptățiți la restituirea în natură a acestui teren, indiferent de situația lui actuală. Având, însă, în vedere acordul reclamanților de a li se atribui un teren în compensație, de valoare egală, în schimbul celui pentru care dețin titlul de proprietate reprezentat de Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, nerestituit urmare a edificării pe el a unei unități sanitare, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, potrivit cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare, apare ca fiind legală confirmarea în apel a soluției fondului de admitere a acțiunii reclamanților, în sensul obligării pârâților să emită decizie de restituire către reclamanți a unei suprafețe de teren egală ca valoare cu terenul specificat în Dispoziția Primarului comunei Pantelimon nr. 141 din 15 octombrie 2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Contrar susținerilor din recurs, prin menținerea sentinței fondului nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, în condițiile art. 992-997 C. civ., neputându-se reține o mărire a patrimoniului reclamanților în detrimentul patrimoniului recurentului, câtă vreme prin soluția pronunțată în cauză nu s-a recunoscut reclamanților dreptul la un teren suplimentar față de cel pentru care s-a emis dispoziție de restituire în baza Legii nr. 10/2001, ci dreptul la un teren de aceeași valoare în schimbul celui specificat în Dispoziția de restituire nr. 141 din 15 octombrie 2001, tocmai ca urmare a neexecutării, de către recurent, a obligației de predare a terenului specificat în această dispoziție, teren ce a rămas astfel în patrimoniul recurentului.

Demersul judiciar al reclamanților vizează realizarea dreptului ce le-a fost recunoscut prin Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, neexecutată de către emitent, solicitându-se restituirea unui teren de aceeași valoare în schimbul celui specificat în dispoziția de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001, deci nu a unui teren suplimentar acestuia, cum neîntemeiat pretinde recurentul.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul inadmisibilității acțiunii, pe motiv că prin aceasta s-ar fi solicitat restituirea unui teren suplimentar celui retrocedat în baza Legii nr. 10/2001.

Cât privește susținerile recurentului potrivit cărora nu poate opera în favoarea reclamanților nici modul de dobândire a proprietății prin ocupațiune, acestea sunt străine de natura pricinii, care nu vizează dobândirea dreptului de proprietate prin ocupațiune.

Pe de altă parte, este adevărat că între părți s-a mai purtat anterior un litigiu, soluționat prin sentința civilă nr. 1473/2008 pronunțată de Judecătoria Cornetu, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea prin care reclamanții au revendicat de la pârâtul Orașul Pantelimon terenul promis la schimb pentru cel retrocedat în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții fiind îndrumați să revendice terenul situat în str. x, nr. 18, pe care îl dețin în proprietate în baza Legii nr. 10/2001. Aceasta nu înseamnă, însă, că numai într-o acțiune în revendicare vizând terenul pentru care reclamanții dețin titlu de proprietate în baza Legii nr. 10/2001 se poate stabili dacă terenul pe care s-a edificat Dispensarul uman face parte din proprietatea reclamanților sau din domeniul public al orașului Pantelimon, cum neîntemeiat pretinde recurentul, ignorând aspectul de fapt esențial ce trebuia lămurit în prezentul litigiu, conform deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual, referitor la punerea în posesie a reclamanților cu suprafața de teren menționată în Dispoziția nr. 141 din 15 octombrie 2001, care implica și verificarea apărărilor părților legate de ocuparea sau nu a respectivului teren de construcția Dispensarului uman, sens în care corect a procedat instanța de rejudecare.

Având în vedere considerentele prezentate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

Întrucât prin respingerea recursului, recurentul a căzut în pretenții față de intimații-reclamanți, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimații-reclamanți în această fază procesuală, respectiv onorariu de avocat în valoare de 3.000 lei, dovedit cu chitanța de la dosar.

Sursa informației: www.scj.ro.

Punerea în posesie asupra terenului individualizat de instanța de judecată. Reformarea unei hotărâri în recurs (NCC, NCPC) was last modified: decembrie 20th, 2017 by Redacția ProLege

Recomandări

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter