Trenul care caută o gară în cer

16 Ian 2016
3 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 53 voturi, medie: 3,67 din 5 (3 votes, average: 3,67 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 760
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Vreau detalii!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro
🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Interviu publicat în revista Legal Point nr. 2/2014.

Copii, bătrâni, femei, adolescenți au fost urcați de-a valma într-un tren, care nu oprește în nicio gară. Pe controlori nu i-au înduplecat nici lacrimile, nici durerea, nici sufletele sfâșiate ale celor rămași pe peron. I-au fost împins cu brutalitate, în trenul ăsta, care străbate din când în când veacurile. Motivul? De data asta a fost… o stea galbenă, tocită, cu colțurile îndoite, tăiată dureros în carton. Mâini pline de ranchiună le-o prinseseră în piept. Vina? Trebuia să fie și o vină, nu? Aceea de a fi evreu. Cum putea fi și vina de a fi român. De a fi alb sau negru. De a fi… E un tren cu ferestrele deschise larg spre câmpurile de luptă, spre suferință, spre strigătele înghețate… ale îngerilor. E trenul înfrângerii noastre, în fața fiarei, ce încă mai zace în unii dintre noi. E un tren condus de nebunii planetei, adulați de alți nebuni, un tren care merge nicăieri. E trenul amneziei umane. E trenul în care a fost urcat cândva, fără voia lui, și Liviu Beris. Un supraviețuitor, pe care am avut privilegiul și bucuria să-l întâlnim. Am putea, oare, învăța ceva din această poveste?

 Întâlnirea cu Liviu Beris, președintele Asociației Victimelor Holocaustului a avut ceva din încărcătura aceea plină de emoție și căldură, a întâlnirilor din casa bunicilor. Ceva nedefinit. Povestea? Parcă și lumina becurilor curgea pe noi, plângea. Am și acum un nod în gât. La ce a servit suferința acestor oameni?

Cornel Dărvășan

Back to Law School (sem. II) by UJmag.ro

Cornel Dărvășan: Domnule președinte, nu de mult timp s-a argumentat în plenul Academiei Române faptul că în România n-ar fi existat Holocaust. Ce părere aveți?

 

 

Liviu Beris: Problema aceasta a antisemitismului este foarte veche. Eu consider că este o problemă care e legată până la urmă de relația dintre „eu” și „celălalt”. Pleacă de la nivelul individual, la nivelul formării populațiilor, la situația de izolare reproductivă determinată de distanțe, de condiții de viață inițiale și la un moment dat de la formarea de culturi specifice pe parcurs, dar mai ales de la spaima de străin. Străinul considerat, la un moment dat, dușman. De ce dușman? Dacă ar fi să ne întoarcem în preistorie, oamenii își câștigau existența și totul depindea de teritoriul pe care-l ocupau. În momentul în care venea cineva și-i afecta teritoriul, era o competiție pentru supraviețuire. Străinul era de-a dreptul dușman.

Liviu Beris

Aceste lucruri au rămas în ciuda evoluării populațiilor. Se regăsesc și azi în societățile avansate. Foarte mulți nu înțeleg că omul, în sine, este un om social și el se poate realiza în interiorul unei societăți umane. Pentru mine, ca să trec peste multe etape în discuția noastră, multă lume spune că afirmația din Biblie: „iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți” este doar un ideal. Pentru mine, acest lucru nu este valabil, pentru că acest deziderat este normal. Dacă ești conștient de ce dezastru este singurătatea, tu ești pentru „celălalt”, „celălalt”. Și atunci este normal că iubindu-l pe celălalt, te iubești pe tine.

Puțini se gândesc în acest mod la „iubește pe aproapele tău”. Și în aceste condiții, ce era mai disponibil decât ca atunci când unele lucruri nu merg, să fie cineva de vină? Este o tendință să dai vina pe celălalt. Când merge prost trebuie să găsești un vinovat. În evul mediu, au devenit vinovate vrăjitoarele. Dar mai ales evreii. De ce evreii?

Cornel Dărvășan: Cred că este vorba despre invidie în primul rând. Poate că este vorba și despre acea „binecuvântare” pe care, prin revelația biblică, poporul Israel ar fi primit-o de la Dumnezeu și care ar fi fost „argumentul” pentru care evreul se descurcă în cele mai grele situații ale istoriei. Ce părere aveți?

Liviu Beris: Eu nu aș fi chiar de aceeași părere. Consider că evreii sunt un popor normal ca alte popoare. Dar cred că motivul principal este monoteismul. Ce a însemnat monoteismul și în ce lume a fost adoptat monoteismul? A apărut într-o lume politeistă. Într-o lume care își adora propria operă. Monoteismul este să crezi în ceva superior, abstract, intangibil. Și mai este ceva. Evreii au primit acele comandamente.

Cornel Dărvășan: Vă referiți la cele 10 porunci?

Liviu Beris: Da, și ele nu se referă la relațiile dintre om și natură. Ci la relațiile dintre om și Dumnezeu și la cele dintre om și om. Aceste lucruri au fost deosebite în acea lume politeistă. Oamenii de atunci nu au înțeles de ce se izolează ei când merg să mănânce. De ce merg la rugăciuni și nu se închină și nu acceptă închinarea comună. Toate aceste chestiuni au determinat separarea între evrei și ceilalți. Contactele nu se realizau decât la piață, în afaceri, dar nu în familie. Din acestea s-au născut miturile antievreiești. Aceste mituri au transgresat. O dovadă este apariția religiei creștine în cadrul religiei iudaice, dacă luați chiar cuvintele din Evanghelie prin care Isus spune că: „Eu am venit să întăresc Legea, nu să o înlocuiesc”, și, de asemenea, faptul că Isus propovăduia în general casei lui Israel. Aceste mituri au transgresat până la Inchiziție și dincolo de ea. Erasmus spunea că, dacă ar fi creștinismul bun în ceea ce privește ura asupra evreilor, toți am fi buni creștini. S-au dezvoltat stereotipuri și prejudecăți datorită revoltelor împotriva poporului roman. Ei puteau să se dezvolte doar în anumite nișe neatinse de oameni. Portul, obiceiurile și limba, minoritatea în sine constituia un subiect pe care se putea da vina ușor.

Cornel Dărvășan: S-a considerat că evreii au fost un popor deicid.

Liviu Beris: Da, au luat locul vrăjitoarelor.

Cornel Dărvășan: Ați rămas consecvent până azi acestei ideologii sau nu?

Liviu Beris: După multă vreme, sunt altfel, dar diferit de un evreu religios. Trebuie să vă răspund la întrebare. Au existat tot timpul anumite curente în interiorul iudaismului. În aceste condiții nu putem vorbi decât de anumite curente care predomină într-o anumită epocă. Nu avem posibilitatea să discutăm că acesta este curentul care a predominat tot timpul. Sunt discuții mereu și mereu. Până să se ajungă la regalitate au fost judecătorii, toți suntem supuși greșelii ca oameni. În aceste condiții nu putem vorbi despre faptul că evreii s-au închis ca atare.

Mulți din cei care au devenit unii dintre cei mai cunoscuți conducători, ca exemplu Rabi Akiba, sunt dintre cei care au venit în iudaism, nu s-au născut evrei. Așa că accentele de exclusivism nu însemnau decât menținerea identității naționale. Deci consider că problema este de percepție a străinilor. În momentul în care nu li s-a permis să aibă pământ să facă agricultură, s-au ocupat de circulația banului. Asta i-a preocupat pentru că nu i-a preocupat decât să conserve lucrurile. Ei trebuiau să fugă. Cu ce să fugă? Cu bani! La ora aceasta consider că ei trebuiau să nu mai existe, ca să se elimine ura aceasta.

Cornel Dărvășan: Distrugerea Ierusalimului în anul ’70, Masada, Inchiziția, Creștinismul, care din religie persecutată devine forță persecutoare, este o trecere fugară a traumelor istorice ale unui popor. Dar, ne interesează secolul XX. După primul război mondial, apare un geniu al răului, Adolf Hitler care vrea „puritatea rasei, în numele lui Dumnezeu”.

Ne întoarcem în anii copilăriei dumneavoastră. La 13 ani și jumătate ați fost deportat. Povestiți-ne!

Liviu Beris: Eu aveam 12 ani și jumătate când Uniunea Sovietică a dat un ultimatum României pe 26 iunie 1940 pentru cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Eu locuiam în Herța, o localitate mică din fostul județ Dorohoi din Nordul Moldovei, la 15 km sud de vechea graniță cu Austro-Ungaria, deci cu Bucovina. În această situație, cei din localitate nu-și puneau problema că formează un obiectiv legat de cedare, erau la 15 km sud de demarcație. La 29 iunie, dimineața, ne-am trezit cu blindatele sovietice pe strada principală a orășelului cu 4.000 de locuitori dintre care vreo 1.800 de evrei, restul români. Precizez că oamenii aici trăiau în foarte bună înțelegere. La bază, oamenii se respectau reciproc, o conviețuire foarte plăcută, normală. Imediat s-a răspândit știrea că la intrarea sovieticilor în Herța a fost o ciocnire cu militarii români și că au fost uciși 3 militari români. Între acești militari era și un evreu pe numele lui Iancu Solomon, iar ceilalți doi erau ofițeri.

Cornel Dărvășan: Erați copil și ați auzit aceste lucruri în casă? Ce componență avea familia?

 

Liviu Beris: Aveam părinți, o soră și bunica. Toată lumea spera că o să se retragă. Nu au plecat. Granița s-a stabilit după Herța, foarte aproape. Fundu Herța era în România, iar noi eram sub ocupație. În momentul stabilirii ocupației, lucrurile s-au desfășurat cu o rapiditate fantastică. S-a închis granița, în câteva săptămâni pământurile au fost colectivizate, pământurile moșierilor s-au transformat în colhozuri, magazinele evreilor (alimentare) au fost transformate și alți vânzători au fost aduși acolo, micii meseriași au fost închiși. Totul s-a schimbat. Atunci am învățat să stau la coadă. Părinții mei au fost oameni înstăriți. Am avut o brutărie. Erau oameni care munceau. Li s-a pus pe pașaport că sunt exploatatori. Numărul 39. Ulterior s-a aflat, era numărul pentru deportarea în Siberia. Am făcut școală, ni s-a introdus așa-zisa limbă moldovenească. Eram numit fiu de burghez. Am fost scoși din casa noastră și am locuit într-o casă dintr-o străduță lăturalnică. În casa noastră a venit un conducător de peste Nistru.

Cornel Dărvășan: În cât timp s-a realizat acest lucru?

Liviu Beris: În Herța, în afară că au murit cei trei, s-a stabilit zvonul că evreii și comuniștii i-au omorât. A urmat programul de la Dorohoi. 80 la sută dintre evreii din Herța erau foarte săraci. Nu aveau din ce să trăiască. Tinerii au ajuns la minele din Donbas. În noaptea din 13 iulie 1941 au fost primele deportări. 38 de familii de evrei au fost deportați în Siberia. Noi nu am fost deportați. Peste o săptămână a început războiul. Nu au fost deportați decât cei care au locuit pe strada principală.

Cornel Dărvășan: Deci, a fost un avantaj faptul că ați fost mutați de pe strada principală.

Liviu Beris: Da, deși uneori am regretat că n-am fost deportați cu ei. Pe 22 iunie 1941 a început războiul. Pe 5 iulie 1941 au apărut trupele române. Vine cineva și anunță pe tata că trupele române au apărut la moara Kislinger. Tata mă strigă bucuros, „Uite, vino să-i întâmpinăm pe ai noștri, că am scăpat de deportarea în Siberia”. Merg cu tata și s-au adunat vreo 10 evrei, aveam 13 ani și jumătate, și vreo 20 de români. Căpitanul zice: „Care sunt jidanii dintre voi, să treacă la o parte”.

Ne-am dus într-un șanț și prima dispoziție a fost să ne dăm jos încălțămintea. Ce țin minte este că, la un moment dat, s-a apropiat de noi o grupă de ostași cu armele încărcate și le-au îndreptat spre noi. Din grupul de români, unul și-a dat seama ce se întâmplă și s-a aruncat în fața lui repede. „Ce faceți domnule căpitan, aceștia sunt oameni care au suferit de-a valma cu noi!” Au venit și alți români.

Cornel Dărvășan: Îl țineți minte pe românul acela care v-a scăpat?

Liviu Beris: Nu mai țin minte, doar vocea lui o aveam în minte. Am bănuit ba pe unul, ba pe altul. Am plecat acasă. Au trecut vreo trei zile, apoi a fost ordinul să fim arestați toți cei 1800 de evrei. Apoi s-au alcătuit niște liste și au fost executați vreo 100 și ceva de oameni dintre evrei pe malul morii Kislinger, și vreo 32 într-o curte. Stăteam în sinagogi și ne chemau pe criterii necunoscute. În urmă cu câțiva ani, am întâlnit pe un muzeograf care a spus că un român a povestit despre această execuție, pe nume Rumega Dumitru. Mi-am adus aminte că el era colegul meu de bancă. Am fost la el și l-am revăzut după 70 de ani. Mi-a povestit că, a venit un coleg la el și i-a zis: „vino să vezi că-i ucide pe jidani la moară”. Și au tras și i-au ucis pe toți și o fetiță de 5 ani a scăpat. Iar șeful a venit cu pistolul și a împușcat-o. l-a mărturisit muzeografului că acest moment l-a urmărit toată viața. Armata învingătoare în înaintare a fost capabilă să facă așa ceva?

Cornel Dărvășan: Ați scăpat de această primă execuție…

Liviu Beris: Când ne-au dat drumul din sinagogi, ne-am întors acasă și am descoperit că am fost vandalizați. Au spart ușcioarele de la uși, crezând că cine știe ce comori au fost ascunse, săpături prin pivnițe, etc. Cel mai grav era că vecinii noștri, cu care conviețuisem pașnic și bine, deveniseră foarte distanți, de zici că eram alți oameni. Ce înseamnă psihologia de masă, cine știe ce le-au spus despre noi? Acum trei săptămâni, o profesoară de istorie din Cluj, care are părinții sau bunicii din Herța, a declarat: „vă pot confirma că evreii și românii s-au înțeles foarte bine în Herța, dar au fost obligați și le era frică de faptul că erau acuzați de colaboraționism”.

Cornel Dărvășan: Frica transformă peste noapte un om. Dar, e oricum dureros…

Liviu Beris: Noi jucam fotbal cu mingi de cârpe. Niciun copil n-a venit să mă vadă când am plecat. N-a rămas picior de evreu în Herța. Puteam lua cu noi cât puteam duce. Mergeam pe căldura aceea și nu îți dădea nimic de mâncare.

Dădeai ce ai luat cu tine, o cămașă sau ceva și țăranii de pe marginea drumului îți dădeau la schimb câte ceva de mâncare. Drumul a durat săptămâni în șir. Ne-au dus peste Prut în Basarabia. Praful și căldura ne epuizau. Când ne apropiam de o fântână, erau jgheaburile pentru animale. Cei mai tineri se săturau și trăgeau vreo 1500 de oameni pe un jgheab, o luptă ca pentru o gură de apă, eu nu am mai văzut. Ce să mai spun de spălat? Îmi amintesc căldura, transpirația, praful, ostașii care ne păzeau și ne loveau ca să mergem. O atmosferă lugubră. Noaptea ne puneau pe un imaș lângă sat. Dacă încercai să fugi, ți se dădea cu furca în cap. După două săptămâni, am ajuns la Edineț și acolo ne-au băgat într-un lagăr de tranziție. 11.000 de oameni eram acolo. 12-15 într-o cameră. Era și bunica cu noi. A fost foarte greu și mâncare nu ne dădea nimeni. Au început mortalitățile, păduchii și primele cazuri de tifos. Asta a durat. Veneau țăranii cu câte ceva de mâncare și unii rămâneau goi. Pe la începutul lui octombrie ne-au scos din nou. Praful s-a transformat în noroaie. Într-o zi am rămas puțin în urmă să-mi fac o nevoie și am văzut un bătrân care a fost împușcat de un jandarm. De o parte și de alta a drumului erau lanuri de porumb. De acolo, au ieșit niște țărani și au dezbrăcat cadavrul să-i ia hainele. Asta a fost pe tot parcursul convoiului. Am avut ocazia să fiu în Comisia Wiesel. Și la anchetă am aflat numele locotenentului care conducea convoiul nostru. Se numea Roșca. Îmi amintesc de aceste cadavre despuiate care și-au pierdut omenia. Am ajuns la Nistru.

Cornel Dărvășan: Câți ați ajuns?

Liviu Beris: Nu se știe câți am ajuns, dar noi am ajuns toți. Era și bunica și sora mai mică.

Am avut norocul că am ajuns pe mâna unui jandarm care s-a purtat omenește. Când cineva rămânea în urmă, era așteptat. Era în noiembrie. Jandarmii aveau putere.

Cornel Dărvășan: Armatele română și germană mergeau spre Rusia și dumneavoastră erați în urma frontului?

Liviu Beris: Nu chiar în urmă, după câtăva vreme. Acest jandarm ne-a salvat viața practic. La Ozavineț ne-a cazat în case și au primit oamenii porunci să ne dea un ceai. De aceea țin minte. Apoi ne-a pus într-un colhoz și ne-a lăsat acolo. Ne-a spus să nu fugim, că ne poate executa oricine, că așa sunt dispozițiile. Dar am fugit de acolo. Cu orice risc, că altfel, muream de foame. Am pierdut două mătuși și un unchi. Am fugit și am ajuns la Moghilev, în ghetou. Erau niște întreprinderi cum a fost turnătoria și dacă reușeai să lucrezi acolo, atunci primeai o hârtie că erai folosit acolo. M-am dus și am zis: „Vreau să lucrez și eu ceva”. Aveam 14 ani. „Ce știi să faci?” „Nu știu nimic”. „Nu am ce face cu tine”. Am ajuns la niște ateliere comunale. Și cel care conducea zice aceeași întrebare, eu același răspuns. Dar cineva din spate, un moșulică, la cincizeci și ceva de ani a zis: „Da ți-mi-I mie, să-l fac ucenic la tâmplărie”. „la-ți-I”. Asta însemna că lucrez și aveam porția de cir. Apă fiartă și niște fire de făină de mămăligă. Tata a fost luat din Moghilev și dus la Nicolaev la nemți la lucru. Acolo au fost execuții la nemți. Ei te executau după ce terminai lucrarea. Tata a fugit înainte să se termine lucrarea. A fost prins în zona românească, dar era după Stalingrad și nu a mai fost executat. Ne-am trezit cu el. A scăpat de Curtea Marțială de la Odessa, a fost judecat, dar s-a apărat: „Dacă am scăpat de la nemți, cu dumneavoastră am luptat împreună”.

Și și-a arătat rănile din primul război mondial. A venit la noi. Nu-mi venea să cred, pentru că noi îl credeam mort. În momentul când au avut loc evenimentele la Cotul Donului, la Stalingrad au început să se simtă modificări de comportament față de noi.

Cornel Dărvășan: Când au venit rușii, v-au eliberat sau ați mai stat?

Liviu Beris: Schimbarea situației de pe front a determinat slăbirea lațului. Ne-am trezit că domnul Antonescu face repatrieri celor din Vechiul Regat. Ne depistau pe cei care am supraviețuit. Ne-au pus în vagoane curate, de țară. Pe 25 decembrie 1943 am ajuns în Gara Dorohoi. Am supraviețuit doar un sfert. Ne-au dat domiciliu obligatoriu în Dorohoi. Am primit de la o cantină ceva de mâncare și în aprilie 1944 au ocupat Dorohoiul. Din momentul acela am fost oameni liberi. Tata era îngrozit să nu fie deportat din nou. Bunica a murit la sosirea în Dorohoi. Am supraviețuit vreo 400 de inși.

Cornel Dărvășan: Ce credeți că este la mijloc? Cum poate spune un academician că în România nu a fost Holocaust?

Liviu Beris: E posibil să fie rea voință, rea intenție. Unii încep să facă sensul rădăcinii cuvântului.

Cornel Dărvășan: Adică pentru că n-a fost Auschwitz, n-a fost Holocaust…

Liviu Beris: Dar oamenii au fost omorâți fără drept de apel și la noi. Îl citesc pe lsopescu: „Am onoarea a raporta. La luarea în primire a județului am aflat mai multe colonii jidovești din cei adunați prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimiși de peste Nistru. În cei din Gvozdavca a dat tifosul și au murit vreo 8000 cu toți cei morți de foame. Tot la Bogdanovka au fost trimiși și cei de la Krivoje Ozero, unde au fost cazați în grajdurile de porci ale Sovhozului. Până să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca, au fost trimiși în direcția Odessei vreo 9000 de jidani, așa că astăzi, din ce a fost acolo și din ce a mai venit, sunt 11.000 de jidani plasați în grajdurile Sovhozului, unde nu încăpeau 7000 de porci” …

Exterminarea a avut caracteristici diferite în România. Nu au fost camere de gazare în România, dar au fost trenurile morții de la lași în care oamenii au murit asfixiați. A existat arderea oamenilor la Odessa. A fost exterminarea prin foame. În trei-patru zile, din oameni, am devenit neoameni. Eram ca niște vite murdare, împuțite. Nu ne puteam suferi noi pe noi înșine. Când ne îndreptam spre Nistru, se simțea că vine o duhoare. Era convoiul nostru. Toată omenia poate fi pierdută în trei-patru zile.

Cornel Dărvășan: A fost o frântură de istorie la care e bine să ne gândim pentru că istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie.

Liviu Beris: Există, totuși, o vorbă: „omul înțelept învață din greșelile altora, omul prost nu învață nici măcar din ale lui”.

Trenul care caută o gară în cer was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Liviu Beris

Despre autor:

Liviu Beris

Liviu Beris

Este preşedintele Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului.

Abonează-te la newsletter